Monday, April 25, 2011
Bani locali pentru biserica din Sohodol-Poiana
Joi, 20 Mai 2010 22:45 Cristi FLESCHIN
Email Imprimare PDF
Alesii locali din Sohodol au alocat din bugetul local in cadrul ultimei sedinte suma de 200 milioane lei vechi pentru finalizarea lucrarilor la noua biserica ortodoxa construita în centrul comunei. Reprezentantii administratiei locale au coordonat în aceste zile si lucrarile de pietruire a drumului Sohodol-Poiana Manastire, peste citeva zile aici fiind sarbatorit hramul manastirii. Ei au vizitat si locatia scolii primare din satul Poiana, scoala care a fost de curind construita, cea veche fiind demolata. Cu acest prilej s-au constatat mari stricaciuni, atit la timplaria constructiei cit si la starea grupului social. În ceea ce priveste proiectul privind asfaltarea drumului comunal Gura Sohodolului-Peles-Valea Morii, acesta a fost respins, nefiind obtinut punctajul necesar.
Email Imprimare PDF
Alesii locali din Sohodol au alocat din bugetul local in cadrul ultimei sedinte suma de 200 milioane lei vechi pentru finalizarea lucrarilor la noua biserica ortodoxa construita în centrul comunei. Reprezentantii administratiei locale au coordonat în aceste zile si lucrarile de pietruire a drumului Sohodol-Poiana Manastire, peste citeva zile aici fiind sarbatorit hramul manastirii. Ei au vizitat si locatia scolii primare din satul Poiana, scoala care a fost de curind construita, cea veche fiind demolata. Cu acest prilej s-au constatat mari stricaciuni, atit la timplaria constructiei cit si la starea grupului social. În ceea ce priveste proiectul privind asfaltarea drumului comunal Gura Sohodolului-Peles-Valea Morii, acesta a fost respins, nefiind obtinut punctajul necesar.
Istoricul comunei Sohodol
Asezata in partea nord-vestica a judetului Alba, în inima Tarii Motilor, comuna Sohodol este una din localitatile in care s-au descoperit urme de locuire din paleolitic ( în pesterile Lucia Mica si Lucia Mare din Gura Sohodol ).
Lexicul specific precum si obiceiurile, demonstreaza o legatura ancestrala cu cultura geto-dacica si latina. Toponimia, în majoritatea de sorginte slava, arata locuirea zonei si în primul mileniu al erei noastre.
Locuirea din vechime a comunei Sohodol rezulta si din denumirea satelor. Satul Robesti, de pilda, ne duce cu gândul în evul mediu sau mai devreme, întemeietorii satului fiind probabil robi fugiti. Unele din sate si catune au o toponimie care reflecta aspecte interesante legate de despadurire ( dealul Arsurilor, vârfurile Pojarul si Pojarel, satele Poiana, Luminesti, Lazuri ) sau de natura geomorfologica ( satul Hoanca, dealul Tarnita ) dar si de natura geografica ( vârful Dosului, Dostina – teritorii cu orientare nordica ) sau de natura hidrologica (Valea Seaca, Valea Verde) .
Cu toate acestea, în primele secole ale mileniului al doilea ( XI – XIII ), Muntii Apuseni constituiau o zona puternic împadurita, la granita dintre unitatile teritorial-administrative din Crisana si Transilvania.
Teritoriul actual al comunei Sohodol apartinea comitatului Alba, aflat sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Intreaga zona depresionala, cunoscuta sub numele de „ Tara Motilor ” facea parte din întinsul domeniu al Abrudului ( Terra Abruth ) ale carui sate românesti Câmpeni, Bistra, Abrud – sat, Carpinis, Bucium si Vidra sunt amintite înca din 1595, când principele Sigismund Bathori scuteste de dari populatia acestora, cu motivarea ca locuiesc între munti si nu au teren arabil, astfel ca grâul si alte alimente trebuiesc cumparate. Intregul domeniu al Abrudului, împreuna cu posesiile românesti („ possessiones Valachichales”) se afla în stapânirea directa a fiscului, dupa secularizarea averilor ecleziastice în 1556.
Din secolul al XVII-lea tara Abrudului se divide în doua parti, satele din vaile Râului Mare si Râului Mic constituind o unitate administrativa distincta, locuita de „ moti ” sau „ topi ”, numele acestei populatii determinând denumirea maghiara a principalei localitati Câmpeni ( Topánfalva ).
Se constituie astfel Domeniul de Sus, incluzând satele Câmpeni, Bistra, Râul Mare si Vidra, împreuna cu crângurile din Râul Mic, aparute în numar tot mai mare pe curaturile si defrisarile din paduri si organizate pe neamuri. Acum este pomenit pentru prima oara toponimul Sohodol, într-un act din 1631 în care este mentionat „gornicul de padure din Sohodol”.
Localitatea ca atare este atestata documentar pentru prima oara în cadrul conscriptiei Dosa, în anul 1805. Cu toate acestea, vechimea anterioara a localitatii si a catunelor ce o compun este confirmata si de mentionarea a doua dintre acestea, respectiv Poiana si Valea Verde, la 1770, în documente cartografice austriece la scara 1:28.800.
Ceva mai târziu, la 1835, apare pomenit si catunul Peles ( Sematismul de la Blaj, 1835 ) sub forma „ Pele ”.
Pâna în 1850, Sohodolul apartinea de localitatea Câmpeni iar satul Poiana de Abrud, abia dupa aceasta data teritoriul respectiv constituindu-se ca unitate administrativa independenta. Modificari, însa, continua sa se petreaca, astfel încât catunul Vârsi, care înca în 1956 facea parte din comuna Sohodol, trece la comuna Rosia Montana.
Cele 4 asezari mentionate, respectiv Sohodol, Poiana, Valea Verde si Peles cuprindeau desigur, ca si crângurile apartinatoare, cele 31 de sate ce alcatuiesc actualmente comuna Sohodol, dar acestea nu apar ca sate de sine statatoare decât dupa 1956.
Cele 4 localitati initiale, corespunzând parohiilor si dotate cu biserica si scoala, sunt pastrate si astazi în memoria locuitorilor, recomandându-se a face parte din satele respective, conform vechii împartiri.
Cele 31 de sate actuale, mult prea mici si lipsite de dotari, reprezinta o împartire artificiala, nefunctionala si care nu a reusit sa se impuna în constiinta locuitorilor comunei Sohodol.
Comunei Sohodol reprezinta o asezare tipica pentru zona Muntilor Apuseni, caracterizata prin ceea ce etnografii numesc „satul cu case izolate”, iar geografii – sat de tip „împrastiat ” sau „risipit”. Acest tip de asezare umana, considerat de altii relativ recent, în functie de cazurile studiate, este raspândit pe o mare arie a zonei montane în Europa, fiind descris atât în partile de nord-vest a Peninsulei Balcanice, în Carpati de vest, în Muntii padure Neagra, în Bavaria si Austria Superioara, pâna în Alpi Elvetiei, cât si în zonele împadurite ale Poloniei si Rusiei. Amanunte în legatura cu istoricul comunei Sohodol se regasesc în lucrarea „Habitat traditional si mutatii demografice în Muntii Apuseni” .
Aria de extindere geografica a acestui tip de asezare ocupa regiunile de platforme sau plane, adesea pe cumpana apelor, vaile adânci si împadurite constituind limita între sate. Nivelul general se situeaza între 600 si 1000 m altitudine, dar uneori coboara pâna la 400 m sau urca pâna la 1400 m altitudine. Teritoriul ocupat de aceste asezari corespunde ariei de dezvoltare a fânetelor respectiv unei economii pastorale sau pastoral agrare, bazata pe proprietatea comuna a tribului sau a familiei largite. Si acum, fiecare gospodarie are spatiul de folosinta economica în imediata apropriere ( teritoriul de cultura, fâneata, pasunea, uneori si padurea ) .
Dintre toate zonele geografice ale Europei, Muntii Apuseni constituie zona cea mai compacta si mai întinsa ocupata aproape exclusiv cu acest tip de asezare, care poate fi gasit aici numai areal din punct de vedere al habitatului: geografica, economica, sociala si etnica.
Comuna Sohodol este asezata în bazinul hidrografic al vaii Sohodolului cu aproape întreaga suprafata ( exceptie satele Lazuri si Burzonesti care se afla în bazinul Ariesului ).
Monografia generala din 1960 încadreaza zona în care se afla comuna Sohodol în sectorul de clima de munte, tinutul climei de munti mijlocii, favorabila padurilor de fag si brad, subtinutul climei de versanti expusi vânturilor vestice, districtul climei cu efecte de föhn.
Vecinatatile comunei Sohodol:
• Orasul Abrud la sud-est;
• Comuna Rosia Montana la est;
• Orasul Câmpeni la est si la nord-est;
• Comuna Vidra la nord si nord-vest;
• Comuna Avram Iancu la nord-vest;
• Judetul Hunedoara la vest;
• Comuna Ciuruleasa la sud.
„Habitat traditional si mutatii demografice în Muntii Apuseni, Studiu de caz – Comuna Sohodol, Judetul Alba”, autori : Toma Prida si Amalia Gyemant, editata de S. C. MINESA-I.C.P.M. S.A. Cluj-Napoca, 1999, pag. 1-32.
Lexicul specific precum si obiceiurile, demonstreaza o legatura ancestrala cu cultura geto-dacica si latina. Toponimia, în majoritatea de sorginte slava, arata locuirea zonei si în primul mileniu al erei noastre.
Locuirea din vechime a comunei Sohodol rezulta si din denumirea satelor. Satul Robesti, de pilda, ne duce cu gândul în evul mediu sau mai devreme, întemeietorii satului fiind probabil robi fugiti. Unele din sate si catune au o toponimie care reflecta aspecte interesante legate de despadurire ( dealul Arsurilor, vârfurile Pojarul si Pojarel, satele Poiana, Luminesti, Lazuri ) sau de natura geomorfologica ( satul Hoanca, dealul Tarnita ) dar si de natura geografica ( vârful Dosului, Dostina – teritorii cu orientare nordica ) sau de natura hidrologica (Valea Seaca, Valea Verde) .
Cu toate acestea, în primele secole ale mileniului al doilea ( XI – XIII ), Muntii Apuseni constituiau o zona puternic împadurita, la granita dintre unitatile teritorial-administrative din Crisana si Transilvania.
Teritoriul actual al comunei Sohodol apartinea comitatului Alba, aflat sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Intreaga zona depresionala, cunoscuta sub numele de „ Tara Motilor ” facea parte din întinsul domeniu al Abrudului ( Terra Abruth ) ale carui sate românesti Câmpeni, Bistra, Abrud – sat, Carpinis, Bucium si Vidra sunt amintite înca din 1595, când principele Sigismund Bathori scuteste de dari populatia acestora, cu motivarea ca locuiesc între munti si nu au teren arabil, astfel ca grâul si alte alimente trebuiesc cumparate. Intregul domeniu al Abrudului, împreuna cu posesiile românesti („ possessiones Valachichales”) se afla în stapânirea directa a fiscului, dupa secularizarea averilor ecleziastice în 1556.
Din secolul al XVII-lea tara Abrudului se divide în doua parti, satele din vaile Râului Mare si Râului Mic constituind o unitate administrativa distincta, locuita de „ moti ” sau „ topi ”, numele acestei populatii determinând denumirea maghiara a principalei localitati Câmpeni ( Topánfalva ).
Se constituie astfel Domeniul de Sus, incluzând satele Câmpeni, Bistra, Râul Mare si Vidra, împreuna cu crângurile din Râul Mic, aparute în numar tot mai mare pe curaturile si defrisarile din paduri si organizate pe neamuri. Acum este pomenit pentru prima oara toponimul Sohodol, într-un act din 1631 în care este mentionat „gornicul de padure din Sohodol”.
Localitatea ca atare este atestata documentar pentru prima oara în cadrul conscriptiei Dosa, în anul 1805. Cu toate acestea, vechimea anterioara a localitatii si a catunelor ce o compun este confirmata si de mentionarea a doua dintre acestea, respectiv Poiana si Valea Verde, la 1770, în documente cartografice austriece la scara 1:28.800.
Ceva mai târziu, la 1835, apare pomenit si catunul Peles ( Sematismul de la Blaj, 1835 ) sub forma „ Pele ”.
Pâna în 1850, Sohodolul apartinea de localitatea Câmpeni iar satul Poiana de Abrud, abia dupa aceasta data teritoriul respectiv constituindu-se ca unitate administrativa independenta. Modificari, însa, continua sa se petreaca, astfel încât catunul Vârsi, care înca în 1956 facea parte din comuna Sohodol, trece la comuna Rosia Montana.
Cele 4 asezari mentionate, respectiv Sohodol, Poiana, Valea Verde si Peles cuprindeau desigur, ca si crângurile apartinatoare, cele 31 de sate ce alcatuiesc actualmente comuna Sohodol, dar acestea nu apar ca sate de sine statatoare decât dupa 1956.
Cele 4 localitati initiale, corespunzând parohiilor si dotate cu biserica si scoala, sunt pastrate si astazi în memoria locuitorilor, recomandându-se a face parte din satele respective, conform vechii împartiri.
Cele 31 de sate actuale, mult prea mici si lipsite de dotari, reprezinta o împartire artificiala, nefunctionala si care nu a reusit sa se impuna în constiinta locuitorilor comunei Sohodol.
Comunei Sohodol reprezinta o asezare tipica pentru zona Muntilor Apuseni, caracterizata prin ceea ce etnografii numesc „satul cu case izolate”, iar geografii – sat de tip „împrastiat ” sau „risipit”. Acest tip de asezare umana, considerat de altii relativ recent, în functie de cazurile studiate, este raspândit pe o mare arie a zonei montane în Europa, fiind descris atât în partile de nord-vest a Peninsulei Balcanice, în Carpati de vest, în Muntii padure Neagra, în Bavaria si Austria Superioara, pâna în Alpi Elvetiei, cât si în zonele împadurite ale Poloniei si Rusiei. Amanunte în legatura cu istoricul comunei Sohodol se regasesc în lucrarea „Habitat traditional si mutatii demografice în Muntii Apuseni” .
Aria de extindere geografica a acestui tip de asezare ocupa regiunile de platforme sau plane, adesea pe cumpana apelor, vaile adânci si împadurite constituind limita între sate. Nivelul general se situeaza între 600 si 1000 m altitudine, dar uneori coboara pâna la 400 m sau urca pâna la 1400 m altitudine. Teritoriul ocupat de aceste asezari corespunde ariei de dezvoltare a fânetelor respectiv unei economii pastorale sau pastoral agrare, bazata pe proprietatea comuna a tribului sau a familiei largite. Si acum, fiecare gospodarie are spatiul de folosinta economica în imediata apropriere ( teritoriul de cultura, fâneata, pasunea, uneori si padurea ) .
Dintre toate zonele geografice ale Europei, Muntii Apuseni constituie zona cea mai compacta si mai întinsa ocupata aproape exclusiv cu acest tip de asezare, care poate fi gasit aici numai areal din punct de vedere al habitatului: geografica, economica, sociala si etnica.
Comuna Sohodol este asezata în bazinul hidrografic al vaii Sohodolului cu aproape întreaga suprafata ( exceptie satele Lazuri si Burzonesti care se afla în bazinul Ariesului ).
Monografia generala din 1960 încadreaza zona în care se afla comuna Sohodol în sectorul de clima de munte, tinutul climei de munti mijlocii, favorabila padurilor de fag si brad, subtinutul climei de versanti expusi vânturilor vestice, districtul climei cu efecte de föhn.
Vecinatatile comunei Sohodol:
• Orasul Abrud la sud-est;
• Comuna Rosia Montana la est;
• Orasul Câmpeni la est si la nord-est;
• Comuna Vidra la nord si nord-vest;
• Comuna Avram Iancu la nord-vest;
• Judetul Hunedoara la vest;
• Comuna Ciuruleasa la sud.
„Habitat traditional si mutatii demografice în Muntii Apuseni, Studiu de caz – Comuna Sohodol, Judetul Alba”, autori : Toma Prida si Amalia Gyemant, editata de S. C. MINESA-I.C.P.M. S.A. Cluj-Napoca, 1999, pag. 1-32.
Saturday, April 23, 2011
Ziarul de Apuseni - Vineri 15 Aprilie
"La noi nu contează culoarea politică, toţi punem umărul pentru binele comunităţii"
Spune primarul comunei Sohodol, Sorin Constantin Corcheş puţin timp timp în aceastã funcţie.
Câteva cuvinte despre dumneavoastrã.
-M-am nãscut în anul 1969, pe 21 decembrie, în oraşul Câmpeni, deşi din rãdãcini sunt din Sohodol, bunicii mei fiind Buzoneşti, dar pãrinţii mei lucrând la Câmpeni am devenit localnici câmpãnari. Am absolvit şcoala primarã la Câmpeni, iar liceul l-am urmat la Agroindustrial la Ciumbrud, specialitatea asistent veterinar. Dupã terminarea liceului am lucrat la ca asistent veterinar la Reciu- Gârbova în zona Sebeşului din 1988 pânã în anul 2000, dupã care am venit la Abatorul Câmpeni pânã în 2003, la aşa numitul IRIC, pe post de asistent veterinar, şi apoi pânã în 2008 am lucrat la Circumscripţia Sanitar-Veterinarã Câmpeni-Sohodol. Deci în domeniul veterinar am desfãţurat o activitate de 20 de ani.
- Ce v-a determinat sã vã alegeţi profesia de veterinar?
-Mi-au plãcut foarte mult animalele. Crescând mai mult la bunici, mai ales pânã la şcoala primarã, mi-au plãcut animalele, mai ales cã bunicii mei erau crescãtori de cai, porci, vaci. Astfel m-am ataşt foarte mult de animalele şi mai ales cã lucrezi cu omul, totdeauna eşti pe teren, le înţelegi pãsurile, de ce au nevoie, cum poţi sã-i ajuţi, etc.
- Având în vedere cã aţi lucrat mult în domeniul acesta, ce pãrere aveţi de zootehnia din Munţii Apuseni?
-Ce sã vã spun, ca o idee, e foarte greu sã-ţi gãseşti un loc de muncã în zonã, lemnul trece aşa cum trece, munceşti foarte mult, eu zic cã pe zootehnie şi mai ales ameliorarea raselor de animale ar trebui sã se punã o foarte mare bazã. Trebuie lucrat la vânzarea animalelor direct intreprinzãtorului nu prin intermediari care câştigã foarte mult.
- Existã asociaţie de crescãtori de animale în comuna dumneavoastrã?
-În comuna noastrã avem Asociaţia Crescãtorilor de Bovine, care funcţioneazã şi îl are ca preşedinte pe domnul Ioan Viorel Sicoe. El este în acelaşi timp şi însãmânţãtor artificial, iar însãmânţãrile artificiale se fac gratuit şi crescãtorii de animale sunt bucuroşi când obţin viţei de rase superioare. Au avut şi au în continuare tot sprijinul din partea mea, mai ales cã prin natura profesiei mele pot face acest lucru. Am concesionat de asemenea pãşunatul alpin pentru asociaţie, în jur de 300 de hectare care au fost curãţate cu oamenii din comunã, lucru apreciat şi de controalele APIA.
- Cu ce probleme se confruntã moţii agricultori din Sohodol?
- Sunt încã situaţii neclare cu terenurile, nu s-au prea fãcut întãbulãri. De exemplu un om are câteva hectare de teren pe care-l moşteneşte din moşi strãmoşi şi nu e întãbulat, iar la APIA pentru a obţine subvenţiile trebuie sã prezinte acte doveditoare. De aceea ar fi bine ca aceştia sã fie ajutaţi pentru a intra în legalitate cu terenul, cu întãbularea care costã foarte mult. În rest este destul de greu pentru cã terenurile nu se preteazã la cositul mecanic, baza fiind coasa manualã şi claca. Un lucru pozitiv în comuna noastrã este cã terenul se lucreazã aproape în totalitate.
- Cum aţi ajuns în administraţia localã?
-Lucrând ca veterinar şi fiind mereu în preajma oamenilor şi cunoscându-le problemele, oamenii mi-au propus sã candidez de consilier, iar conducerea partidului din care fac parte mi-a propus sã candidez de primar şi dupã scrutin am ajuns viceprimar, începând cu anul 2008. Am fost viceprimar din 2008 pânã în 10 februarie 2010 când au fost alegeri anticipate la Sohodol, în urma demisiei fostului primar, şi aşa am ajuns primar.
- Ce aţi reuşit sã realizaţi în aceastã perioadã scurtã de când sunteţi primar ?
- În primul rând am acţionat pentru reabilitarea primãriei, şi ca sediu şi ca aspect pentru cã oricine vine trebuie sã-l primeşti corespunzãtor. Am remediat puţin sediul primãriei. Cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba şi cu fonduri proprii de la primãrie am reuşit sã reabilitez Cãminul Cultural care este construit din 1956 şi eu zic cã acum aratã foarte bine, are încãlzire centralã, uşi geamuri, toalete, etc.
- Dar pe parte de culturã ?
- În acest sens vã pot spune cã la noi în comunã avem Ansamblul Folcloric "Brãdeana", condus de doamna prof. Oana Joldeş. Aceastã formaţie de dansuri şi cântece a fãcut cinste comunei noastre, pentru cã în anul 2009 a luat locul I la Concursul "Culturã pentru Culturã", dupã care acest ansamblu a fost invitat sã participe la Festivalul de Folclor din Portugalia, unde ansamblul a stat 2 sãptãmâni. Sigur, au mai fost multe participãri unde au fost invitaţi, la Bran, la "Zilele Bucureştiului", la Jidvei la"Strugurele de Aur", la festivalurile ce au avut loc în Munţii Apuseni, etc. Aici trebuie sã spun cã a avut un mare aport şi domnul Ion Dumitrel, preşedintele C.J. Alba, domnul deputat al moţilor în Parlamentul României, Corneliu Olar, pentru costumele populare ale acestui ansamblu de dansuri, apoi domnul Sorin Sicoe, fiu al satului, care a ajutat foarte mult. Am reuşit sã reabilitãm o salã de dansuri în vechiul sediu al internatului şcolar pentru a se putea pregãti.
- V-aş ruga sã ne vorbiţi puţin şi despre infrastructurã.
- În aceastã privinţã vã pot spune cã am asfaltat drumul judeţean pe o distanţã de 2, 7 km, cu sprijinul Consiliului Judeţean şi a Drumurilor Judeţene. Acum lucrãm la Platforma de Depozitare temporarã a deşeurilor, de la Poiana Sohodolului, proiectul fiind mai vechi. Anul acesta am primit fonduri şi continuãm pentru a termina lucrãrile şi se lucreazã zi luminã. O altã lucrare importantã, tot cu sprijinul C.J. este cumpãrarea drumului din zona Lazuri, rezolvându-se problema circulaţiei familiilor din satul Lazuri. De asemenea s-a reabilitat drumul din centrul de comunã spre Poiana pe o distanţã de 1,7 km, foarte afectat din cauza inundaţiilor, necesitând ziduri de sprijin pe o distanţã de 121 m, apãrare de mal, pentru protecţia asfaltului. Am reabilitat de asemenea 6 sãli de clasã la şcoalã împreunã cu doamna directoare Olimpia Bobar, tot din fonduri proprii ale bugetului local, şi pe viitor vom asfalta şi curtea şcolii, iar la anul am în obiectiv un mic teren de sport sintetic, mai ales cã am avut echipa de fotbal a Sohodolului care la Campionatul Munţilor Apuseni a câştigat cupa şi locul I. Deci avem rezultate în toate direcţiile, deşi sunt oamenii mai sãraci şi zona mai vitregã. Referitor la celelalte şcoli situaţia e destul de bunã, avem microbuzul şcolar care transportã elevii, şcolile au condiţii optime, este asigurat combustibilul pentru încãlzirea acestora.
- Am vãzut cã în centrul de comunã s-a ridicat o nouã Bisericã Ortodoxã.
- Aşa este. Aceastã nouã bisericã cu Hramul "Înãlţarea Domnului" este ca o adevãratã catedralã, sigur mai trebuie picturile şi Iconostasul. Apreciem preocuparea în acest sens a preotului Laurenţiu Catanã, venit din zona Mureşului, care a început ctitoria acestei biserici cam din anul 2000. Apoi toatã lumea poate vedea când urcã pe Valea Arieşului, Biserica Ortodoxã din Lazuri- Burzoneşti, un edificiu de cult de asemenea nou, unde pãstoreşte preotul Onuţ Mirişan. La Peleş îl avem pe pãrintele Ionuţ Burto, unde este o bisericã de excepţie, apoi de asemeni mai este Mãnãstirea de la Poiana Sohodolului.
- Cum v-aţi descurcat cu reducerile de personal ?
-La noi nu a fost cazul de reduceri. La noi toatã lumea lucreazã, de multe ori şi peste program, deci când se lucreazã se lucreazã. Avem şi vreo 47 de persoane cu ajutor social şi 14 cu asistenţi personali. Am avut probleme de telefonie. Chiar recent am încheiat un contract cu Romtelecom pentru cã nu mai aveam nici semnal pentru telefoane nici internet, şi s-a rezolvat şi aceastã problemã foarte importantã.
- Cum staţi la capitol colaborare cu viceprimarul şi consililul local ?
- Îl avem ca viceprimar pe domnul Vasile Brezeştean, nu conteazã coloraturile politice, colaborãm bine, principalul nostru obiectiv este sã ne facem datoria pentru binele cetãţenilor comunei noastre. Iar în ce priveşte consiliul local nu pot sã spun decât lucruri pozitive, este pentru binele comunei şi am un sprijin deosebit pentru care vreau sã le mulţumesc.
- Am observat cã pânã la rezolvarea Staţiei de Transfer a Deşeurilor aţi fãcut ceva în sensul curãţeniei în comunã.
-Am adus containere, pubele, pentru ca oamenii sã aibã unde depozita gunoiul.
- Domnule primar vã mulţumesc pentru timpul acordat.
A consemnat Ioan Radu"
Tuesday, October 19, 2010
POPA BALINT
Istoria revolutiei ardelene din anii 1848/49 va retine intotdeauna pentru cinstea preotimei romane din Ardeal – fie ea orotodoxa sau unita – omagiul tipic si elocuent, pe care i-l aducea baronul Kemeny Farkas, tantosul colonel ungur, dupa ce a fost batut si alungat in chip asa de rusinos din muntii Abrudului de catre oastea lui Avram Iancu, comandata aproape numai de slujitori ai altarului, cand exclama infuriat: - “Dracul sa se mai bata cu popii!”.
Prefectul Simeon Balint, cunoscut in tot tinutul Abrudului sub numele de Popa Balint, si-a avut partea sa de glorie in aceasta groaznica amaraciune a trufasului comandant ungur.
Dupa Axente Sever, popa Balint a fost cel mai activ, mai energic si mai intelept prefect de legiune, care desi fusese insarcinat cu apararea tinutului de pe valea Ariesului, spre a impiedeca intrarea Ungurilor in munti, el apare neobosit si viteaz in toate partile unde era cerut ajutorul sau.
Simeon Balint, fostul prefect al gardei nationale de pe Valea Ariesului, paroh si mai tarziu protopop in Rosia Montana, s-a nascut in Septembre 1810 in comuna Copand, de langa Turda, dintr-o familie originara de preoti ortodoxi din Maramures. Studiile gimnaziale le-a facut in Cluj, Blaj si Sibiu, dupa care a intrat in seminariul din Blaj, avand ca profesor, intre altii, pe Timoteiu Cipariu. In anul 1834 este investit de episcopul Lemenyi din Blaj ca preot in Rosia Montana, unde se si casatoreste cu una din fiicele preotului local Zacheu Golgot. Din clipa in care s-a stabilit la Rosia Montana, aceasta vestita localitate inca de pe vremea strabunilor nostri Romani, popa Balint a fost necurmat in fruntea tuturor miscarilor nationale, politice, culturale si bisericesti. Fata bisericeasca de mana intaiu, Balint a fost totdeauna mandru de faptul ca era roman si timpul cat a pastorit el parochia romana greco-catolica din Rosia Montana nu s-a pomenit ca Romanii de aici sa treaca, prin ademeniri sau amenintari, la religia reformata sau la cea romano-catolica (papistasa), cum era obiceiul in trecut si din care cauza promiscuitatea religioasa din Rosia Montana este sui generis ca nici intr-o alta comuna din intinsul Romaniei Mari.
In anul 1848, in Ardeal incep pregatiri si inarmari – ca rasunet din apus – deodata cu ivirea primaverei a viforosului an. Romanii se agita, se misca si iau parte in numar mare la adunarea din Blaj (3/15 Maiu) de pe campia libertatii. Natural, popa Balint era printre cei dintai, ceeace i-a atras din partea Ungurilor acuzatia de “agitator”, iar soldatii sacui, adusi de curand la Abrud, il inchid, il bat si ii smulg parul din barba. (Vezi capitolul XXXIV, pag. 338).
In 10 Decembre 1848, comitetul natiunei romane din Sibiu prin urmatorul act, iscalit de S. Barnutiu ca presedinte si Aron Florian ca secretar, il numeste prefect al gardei nationale in partile Ariesului:
“Luand in consideratiune capacitatea si energia domnului Simeon Balint, Comitetul il denumeste Prefect al gardei nationale in prefectura ce se intinde in partile Ariesului, dupa lista ce i se alatura. De aceea se invita toate dregatoriile civile si militare, ca sa-l recunoasca de prefect si sa-i dea tot ajutorul de care va avea trebuinta in privinta gardei nationale pentru tinerea ordinei si a disciplinei. Tot deodata se demanda tuturor tribunilor, vice-tribunilor, centurionilor si vicecenturionilor si in genere tuturor Romanilor, cari se afla in serviciul gardei nationale, ca denumitului prefect sa-i dea toata supunerea si ascultarea, spre a putea implini cu toata exactitatea oficiul ce i s-a incredintat”.
In 18 Decembrie, popa Balint isi stabileste tabara langa comuna Ocolisul Mare pe Aries, de unde a tinut in frau si a pedepsit amar pe insurgentii unguri, cari indrazniau sa intre in tara Motilor.
Popa Balint a contribuit mult la distrugerea armatei lui HatvanyI in luptele din jurul Abrudului. In retragerea acestuia dela Abrud, scena cea mai crancena s-a petrecut la Bucium-Cerbu (4 km dela Abrud). Vanatorii Moti isi terminasera munitia, dar lancierii (albaceni, vidreni, scarisoreni etc.), apucand pe cai mai scurte, iesisera inainte si asteptau trecerea lui Hatvany si a ramasitelor armatei sale. Cand compania neagra germana, cu capul de mort in frunte, soseste cu tunurile in fata Motilor, acestia, intocmai ca soldatii vechiului regat, in 1917, in luptele dela Marasesti, isi aruncara sumanele si palariile la pamant si dau navalnic si inversunati asupra companiei si a tunurilor si afara de 7 insi, cari fura prinsi si dusi la Zlatna, toata compania fu macelarita si tunurile cucerite. Din varfuri de dealuri, pe lunga vale serpuitoare a satului Bucium Cerbu, femeile rostogoleau bucati de stanci in capul honvezilor fugari. Opt dintr-insii, cari voiau sa se refugieze in comuna Dupa Piatra, au fost prinsi de 2 femei si 2 fete si omorati. Familiile unguresti, cari nu s-au despartit de armata insurgentilor, au cazut si ele victime.
Despre catastrofa lui Hatvany la Bucium Cerbu scriitorul ungur Gracza in cartea sa din 1895 (Az 1848-49-iki magyar szabadsagharc tortenete IV 434) scrie intre altele urmatoarele:
“Oastea (valahilor) navaleste cu furie salbatica asupra refugiatilor inghesuiti. Legiunea germana se lupta cu cea mai mare desperare. Totul e zadarnic! Valea mortii este locul acesta…D-aici nimeni nu scapa. Se naste o invalmaseala infioratoare. Ceata refugiatilor, cetateni si honvezi, se invarte intr-un mare ghem, care apuca incoace si incolo, plange, striga, se roaga, dar nu se mai apara. Iar de pe coastele dealurilor dau de-a dura bucati grele de stanci, traznind in mijlocul gramezii nenorocite. Numarul refugiatilor scade, al mortilor creste. Pana in amurgul serii tine cumplitul macel…apoi linistea coboara pretutindeni. Si valea, cuprinsa in coastele dealurilor, pare ca s-a schimbat intr-un urias sicriu deschis: O mie sapte sute de morti zac acolo!”
Asupra luptelor Romanilor dela Abrud cu trupele colonelului ungur Kemeny Farkas, popa Balint a jucat de asemenea un rol mare si hotarator. Iata, dupa raportul lui Avram Iancu, tabloul luptei, care a pus capat incercarei lui Kemeny de a ocupa Abrudul:
“In 8 Iunie, inainte de rasarirea soarelui, Kemeny cu ostirea sa pleaca in mars dela Brad spre munti. Preotul Groza, in fata numarului de rasculati, se retrage pentru moment dela Buces; insa, dupa ce ostirea lui Kemeny trecu acest pas (intre Zarand si Abrud), isi reocupa locul si in aceeas zi bate o ceata de honvezi care escorta un transport de proviant: doua care, incarcate de paine, sunt prinse, celelalte sunt alungate cu escorta cu tot inapoi spre Brad.
Kemeny ocupa pozitie la muntele Vulcan; in alta pozitie, nu mai putin buna, intre satul Blajeni si Vulcan, il asteptau ai nostri. Lupta s-a inceput in ziua pomenita, adeca in 8 Iunie, intre ora 1 si 2 d. a., cu foc viu de tunuri si tiraliori si a tinut neintrerupt mai mult de cinci ceasuri. Cand a inceput a se inopta, ai nostri se retrag. In vremea noptii liniste de amandoua partile.
In 9 Iunie trupele noastre mai sporisera ceva intre muntele Vulcan si satul Ciuruleasa (6 km dela Abrud). Lupta incepe dimineata la ora 8, se urmeaza fara intrerupere ziua intreaga, cu indaratnicie si d’o parte si de alta, pana ce la 9 ore ii pune capat noaptea. In ziua aceasta ai nostri au stat pe locul ocupat, dar, dupa miezul noptii, se retrag spre Sohodol.
Dumineca, in 10 Iunie, se dau lupte de putina insemnatate la avanposturi. Intr-acestea sosesc oamenii prefectului Balint, sub conducerea bravului tribun Ciurileanu, la Campeni. Prefectul Balint sosise acolo Sambata seara. In noaptea spre 11 Iunie se pun in miscare catra campul de lupta si trupele acestea intarite cu altele. Daca Kemeny ar fi stiut, ca trupele ce i s-au opus in ziua intai nu treceau mult peste 1000 si in ziua a doua cam 1600, ar fi patruns de mult in Abrud, dar situatia lucrurilor acestui tinut il putea face sa se insele in socoteli.
Dimineata, in 11 Iunie, trupele noastre, pe dealurile dela Sohodol, se tineau in pozitie defensiva, deoarece era lamurit, ca nu usor putea fi scos Kemeny din pozitiile lui dela Ciuruleasa. De altfel oamenii nostri se deprinsesera sa se masoare cu dusmanul pe dealurile Abrudului si d-aceea multi au cerut sa-l lasam sa vie in Abrud…Kemeny, putin infestat de noi, a si intrat in oras la ora 11 a.m., punandu-si cartierul la protopopul roman Absolon. Trupele noastre au inaintat indata dela Sohodol la Soharu. Diviziile, postate pe dealurile de aici, erau comandate de prefectii Balint, Vladut si Moldovanu si tribunul Ciurileanu; acolo era si forestierul Schuster, centurion al gardei nationale romane din Abrud. Numitii comandanti pornesc atacul de pe dealurile Soharului. Era tocmai ora 1 d.a., cand focul de tun si tiraliori deschise lupta. Kemeny sta tocmai la masa. La auzul bubuitului de tun se ridica repede, zicand celor de langa dansul:< > si iesi afara. Vanatorii nostri faceau minuni de vitejie, dusmanul era tot mai stramtorat catra oras. Si tunurile noastre au avut efect: s-a distins in deosebi bravul vanator din Rosia, Jurca Todorut. Deoarece n-aveau artileristi, Romanii isi puneau pusca pe gura tunului; mai intai tinteau cu pusca si , dupa pusca, indreptau tunul. Asa facu si numitul vanator cu un tun, care prin loviturile sale sigure pricinui nu putina stricaciune in sirurile honvezilor. Odata tinti asupra lui Kemeny, care tocmai facu o miscare cu calul si astfel scapa d’a fi nimerit de glontul ce ii rupse franele din mana. Kemeny insusi povestea intamplarea, laudand pe Romani ca, desi lipsiti de artileristi, totusi stiu sa traga cu tunul. Lupta dureaza pana la ora 6 seara. In toate punctele respinsesem pe honvezi pana in oras si in imprejurimea lui. Acum se schimba norocul: un sas, al carui nume l-am uitat, dar pe care centurionul Schuster il va fi cunoscand, caci garantase pentru el, fusese prins d-ai nostri intr-o lupta de mai inainte, si ca sas, - caci Sasii, asa credeam, se luptau pentru o cauza comuna cu noi, - fusese bine tratat si centurionul Schuster il pusese decurion la divizia sa. Indata, la inceputul luptei, fiind intre tiraliorii dinainte, trecu iaras la rasculati si trada lui Kemeny, cum am aflat mai tarziu in Abrud, pozitia noastra si taria fiecarei divizii a trupelor. Fara veste, dusmanul se arunca asupra locului unde noi eram mai slabi, si adeca in stanga, asupra lui Ciurileanu, il respinge repede si, prin aceasta, parte mare a trupelor era sa fie despartita si inconjurata. Cand prefectii Balint si Vladut observara lucrul, comanda indata retragerea. Se oprira pe dealurile Sohodolului si mai sustinura lupta o jumatate de ora, dar din nou trupele noastre trebuira sa se retraga pana pe dealul Heteului, unde se restabili ordinea. Dusmanul n-a mai inaintat. Cu acestea se sfarsira luptele de aici, din ziua aceasta, seara tarziu.
Tot in 11 Iunie, doua companii de sacui escortau din Brad spre Abrud un mare transport de bucate. Preotul Simeon Groza, care tot mai tinea ocupat pasul dela Buces, ataca aceste doua companii la numitul sat, omoara 15 honvezi, intre ei un sergent, prinde 38 de care incarcate de pane si doua care de slanina; pe celelalte, cu sacuii impreuna, le respinge cu atata tarie, incat nu se mai opresc la Brad, ci fug mai departe, spre Deva. Groza a pierdut un mort si cativa raniti.
In lagarul general dela Campeni am tinut, in 12 Iunie, consiliu de rasboiu si am hotarat sa atacam dusmanul din mai multe parti si sa nu-l lasam in pace…S-au impartit din nou trupele: Preotul si prefectul Balint s-a intors in stanga, spre Rosia, a ocupat pozitia la Vartop, d-asupra orasului, si s-a pus in legatura cu lagarul tribunului Faur la Bucium. Astfel s-a format si s-a largit aripa stanga. Preotul Groza a primit ordin sa lase o mica divizie la pazirea pasului Bucium, iar el, cu partea cea mai mare a oamenilor, sa inainteze catra Stiurt si sa opereze in aripa dreapta.
In ziua aceea m-a invitat o scrisoare a lui Kemeny sa depun armele, impreuna cu ceilalti prefecti, si sa fac pace cu Ungurii…
In 13 Iunie s-au dat lupte, toata ziua, in mai multe puncte, cu noroc schimbator; in deosebi grele au fost la centru, unde comandau: prefectul Vladut, tribunii Andreica, Olteanu, Boeriu s.a. Prefectul Balint a pus in desordine doua companii, trimise de Kemeny la Rosia…In ziua aceasta s-a prins o scrisoare, adresata lui Kemeny de ofiterul batut de Groza cand cu transportul bucatelor. In scrisoare, ofiterul recunoaste bataia suferita si se crede a fi batut de prefectul Balint (in loc de Groza), rugand pe Kemeny sa-i spuna o alta cale pe care sa aduca armatei cele trebuincioase.
Bucatele erau pe sfarsite, caci in 12 Iunie soldatii lui Kemeny au mancat ultima paine, iar dupa 12 Iunie isi alinau foamea cu tarate si cu graunte de cucuruz ramase in casele parasite ale Abrudenilor.
In 14 Iunie Kemeny scrie prefectului Vladut, pentru o intelegere cu Romanii, si-l pofteste la o convorbire…La prefectul Balint trimite pe Simeon Sulut, roman din Abrud, sa-l invite la o vorba…Amandoi refuza.
Noi am decis, pentru 15 Iunie, atac din toate partile: iar, daca acesta n-ar reusi, al doilea atac pentru ziua de 17 Iunie. In acest scop sunt ocupate urmatoarele locuri: I. Preotul si prefectul Balint ramane in locul catra Rosia si in legatura cu Buciumanii. Aceasta pozitie face aripa stanga. II. Langa drumul mare spre Campeni, la Carpenis, e postat bravul preot de acolo, Ion Fodoreau; la Sohosol preotul si tribunul Ion Gombos. Acestia formeaza centrul, sub comanda prefectului N. Vladut. Nu departe de Sohodol, intre satul acesta si Soharu, se posteaza preotul si prefectul Nicolae Vladut cu tribunii Andreica, Olteanu si Rusu si cu centurionul Iambor. Diviziile lor se intind spre Cernita si fac aripa dreapta. Nicolae Vladut, prefectul, comanda atat aripa aceasta, cat si centrul.
Mai departe, spre sudest, la Stiurt, apartinand tot la aripa dreapta, dar neatarnator in operatiile sale, avea sa-si ocupe locul Simeon Groza.
In 15 Iunie Kemeny nu asteapta atacul nostru. Starea lui necajita (in lipsa de alimente) il face sa inceapa el atacul. Mai intai trimite cam o mie de oameni impotriva Buciumanilor, unde prefectul Balint comanda in persoana. Ai nostri, la inceput se retrag, dar indata ocupa o pozitie mai favorabila. Lupta se inoeste si dureaza mult timp nehotarata. Prefectul vesteste pe tribunul sau Ciurileanu, cu lagarul mai aproape spre Rosia, si-l cheama in ajutor. Acesta soseste si prefectul da atunci nou atac. La ora 5 d.a. dusmanul este, in partea aceasta, cu totul frant si urmarit cu mari pierderi din partea sa pana in Abrud. La ora 1 d.a. Kemeny este atacat si dela centru, de preotii Gombos si Fodoreanu, iar dela aripa dreapta de prefectul Vladut. Pe inserate este respins in toate punctele si urmarit pana in pozitiile sale de mai inainte.
In ziua aceasta suferi Kemeny cea mai mare pierdere. Seara, la masa, se spune ca ar fi zis: - “Dracul sa se mai bat cu popii!”
In 16 Iunie dimineata, indata dupa ivirea soarelui, mai multi prefecti si tribuni erau adunati in Campeni, sa puna la cale al doilea atac pentru ziua de 17 Iunie. Kemeny insa, in revarsatul zilei, dete porunca sa fie atacat preotul Groza (la Stiurt), poate ca sa ne atraga atentiunea spre partea locului, caci el, Kemeny, incepu pe la ora 9, in cea mai mare graba, retragerea spre Zlatna…Avu noroc cu negura deasa, care in aceste tinuturi muntoase rar se imprastie mai curand de ameazi. Cand trupele au observat fuga lui Kemeny, el trecuse binisor inainte. Totusi mai multe cete au alergat dupa el, luptandu-se cu trupa din urma a fugarilor. Cand sosira la Valea Cerbului, fura vazuti de Buciumani si Mogoseni cum aprindeau casele din apropierea drumului. Atunci voinicii feciori de munte se aruncara, pe moarte si viata, asupra honvezilor, izbindu-I cu pusti, cu lanci, coase, furci…Strigatul desnadajduit: “Oda vagyunk!” (suntem pierduti!) rasuna din toate gurile: soartea lui Hatvany le plutea inaintea ochilor.
Kemeny fusese prevazator si cu trei ore inainte d’a pleca trimise pe maiorul Forro, cu o trupa tare, sa repareze podul dela Dealu Mare, sa strice si sa inlature baricadele si alte piedeci de acolo. Fara aceasta prevedere, dusmanul ar fi fost neaparat pierdut, caci Buciumanii usor l-ar fi retinut, pana ce trupele noastre l-ar fi inconjurat de toate partile. Buciumanii cu toate acestea au omorat in Valea Cerbului 145 de honvezi si au cuprins doua care cu putina munitie si haine. Si Simeon Groza ajunse o trupa de fugari si-i facu mare stricaciune cu lancerii lui.
Asa se sfarsi batalia de noua zile cu Kemeny. El pierdu peste 500 de morti. Numarul ranitilor este necunoscut. Ei fura incarcati pe vreo 60 de care si dusi la diferite spitale din Ardeal”.
O frica nebuna a cuprins pe Ungurii ardeleni, cand au aflat ca si Kemeny fu alungat din munti. Si frica lor se vede din inscrisele ziarelor unguresti de pe vremea aceea. Astfel rezulta dupa aceste ziare ca locuitorii Clujului fugisera in timp de noapte de seapte ori din oras, plecand spre Budapesta, Ungurii din Turda de patru ori, iar cei din Targu Mures de trei ori la auzul ca: Vin Motii lui Iancu si Balint! Vine si Axente?
Regretatul George Barit, fost presedinte al Academiei romane, vorbind de raportul lui Balint asupra luptelor duse de el in anii 1848/49, facea (in anul 1884) urmatoarele judicioase observatiuni:
“Daca Simeon Balint, in calitatea sa de prefect, in acea parte a comitatului (judetului) Turda, n-ar fi operat cu energie si cu prudenta rara; daca el n-ar fi stiut sa scoata, ca din pamant, cete de vanatori, arme si munitiuni pentru acestia; daca nu s-ar fi aruncat orbeste cu asalt asupra artileriei unguresti, ca sa-si castige si tunuri, poate fi oricine convins ca din multimea comunelor romanesti cate se afla pe largul teritor dintre orasele Turda, Iara, Ofenbaia, Trascau, nici una n-ar fi ramas neaprinsa si nedevastata de insurgenti si sute de familii romanesti ar fi fost exterminate… Abia se incepuse revolutiunea, cand tribunalul negru si secret, la inceput intocmit la M.-Osorhei (Tg. Muras), decisese ca toti Romanii cati stiu carte sa fie ucisi, pentru ca poporul sa fie lipsit cu totul de conducatori. Mai ales oamenii tineri, stiutori de carte, erau persecutati de moarte; iar pe unde nu puteau pune mana pe tineri, omorau pe parintii sau pe fratii lor. Asa, de ex., tatal lui Alexandru (Papiu) Ilarian, paroh in Budai (jud. Turda), fu spanzurat numai din cauza ca n-a fost in stare sa puna mana pe fiul sau. Asupra familiei Ioan Pop Barit, paroh in Petrid, aproape de Turda, fusese decretata sentinta de moarte pentru toti membrii ei, tata, mama, cinci frati si o sora, mai mult din cauza fratelui mai mare (G. Barit), cunoscut pe atunci in tara ca fondator si redactor al Gazetei Transilvaniei si al Foii pentru minte, inima si literatura. Pe tata-sau, cazut la un morb greu in Ianuarie 1849, erau sa-l impuste in asternut…Mama lor a scapat de moarte sigura, ascunsa sub o sanie incarcata cu paie, dupa aceea trei luni ascunsa intr-o moara, cu vesminte schimbate. Fratii lui au scapat cu viata in munti, la Balint, unde apoi au dus in cap de noapte si pe tatal lor, la neuitatul protopop gr.or. Iosif Ighianu, vechiul sau amic…Mai multe sate de Romani stiutori de carte, bisericani si mireni, au avut sa multameasca lui Dumnezeu ca au ramas cu viata, singur si numai prin scaparea lor in Muntii Apuseni, in oastea lui Simeon Balint, in a lui Avram Iancu si la Axente”.
In muntii Abrudului, figura popei Balint a ramas oarecum legendara. El era cantat in poezii ca cea urmatoare: “Popa Balint ca paroh, Peste Rosia tine foc, Tine foc, Tine bataie, Pe Unguri pe toti sa-I taie”
In anul 1852, Balint a adresat printului Carol Schwarzenberg, guvernatorul Ardealului, un memoriu, intervenind pentru incetarea “injuriilor si apasarilor ce se fac baiesilor (minerilor) din Muntii Apuseni ai Transilvaniei”. In acest documentat memoriu Balint spunea urmatoarle:
“Tinuturile muntene apusene ale Transilvaniei s-au bucurat din vechime de unel drepturi, fara de care locuitorii de acolo ar ajunge proletari si peritori de foame, in special este vorba despre dreptul lemnaritului pentru foc, pentru nevoile economice si in deosebi pentru industria baieseasca sau a minelor.
Locuitorii din comunele muntene erau, pana in veacul al 17-lea, oameni libeir de orice iobagie sau servitute, aveau dreptul de proprietate si libera dispunere, ca persoane morale si comunitati, si ca particulari, fiecare cu mosia sa, - cum dovedesc diplomele primite dela principii Ardealului: Bethlen, Apafi si altii. Diplomele recunosc dreptul de proprietate in hotarele si padurile tinuturilor amintite, dar despre datorinte iobagesti nu se face nici cea mai mica pomenire. Pieile de vulpe, de miel, untul, casii (casurile) si boii, cari noi le dam la curtea acelor principi, locuitori in vecinul Balgrad (Alba Iulia), mai vartos cu ocaziunea inscaunarii lor in tronul tarii, nu erau nici de cat datii (daruri) iobagesti, ci numai honorarii omagiale, pentru aratarea supunerii inaintea lor ca a supremei potestati in patrie, si care datii tocmai asa se pofteau si dela nobilii si aristocratii tarii si se scoteau prin oamenii principilor, camarari numiti, mai rar si mai in putina, sau mai des si in mai mare masura, poate uneori cam dupa placul scotatorilor. Astfel de adunare a honorariilor pentru principi casuna (provoca) adeseori neplaceri. Abrudul, Rosia si Corna socotind a-si asigura starea lor – pe langa ofertul de un quatum de aur – isi castigara privilegiu dupa exemplul altor opide si municipii…
Abia dupa anul 1700 se ivesc in tinuturile muntene apusene spanii si provizorii comerciali sau fisco-dominaloi; si mai tarziu se arata urmele de robote si servitute iobageasca, si anume sub domnia imparatesei Maria Terezia. Atunci slujbasii camerali, sub cuvant ca reguleaza datorintele comunitatilor catra fisc, incepura a introduce sistema de robote si acolo; impusera pe locuitori la taxe rescumparatoare de robote “de un potor1) pe zi de lucrul cu mainile si de trei (potori) pe zi de lucrul cu boii, - din care apoi se sistemiza asa numita suma de taxe urbariale dominale de 2 fl(orini) 36 cr(eitari) si de 5 fl. 12 cr. pe an”.
Desi in 1776 s-a dat decret dela curtea din Viena ca locuitorii amintit sa se socoteasca de rascumparati cu taxele acestea de toate serviciile iobagesti si altceva sa nu li se mai ceara, totusi in anii urmatori oficialii camerali prin intrigi, siluiri, batai (100-150 de bete aplicate de fiecare om) si arestari ce se terminau cu moartea celor detinuti, au izbutit sa faca, din oamenii liberi pana la 1700, iobagi fiscali, despoiati de dreptul si de liberea dispozitie asupra averilor de orice fel: spanii sau oficialii camerali hotarau acum dupa plac si voie asupra lor.
Cu toata aceasta prigonire si paguba, aduse comunitatilor si particularilor, totusi lemnul de foc, de cladit si de baiesit nu li s-a luat: Abrudenii, Rosienii si Cornenii au avut totdeauna lemnaritul pentru minele lor scutit de orice taxa, - drept recunoscut si prin ordinatiunea tezaurica (No. 2108 din 27 Febr. 1817), cand deodata vine ordinatiunea comisiunii ministeriale din 1 Noembrie 1849 (incuviintata mai tarziu si de guvern) prin care se opreste intreg lemnaritul si se decide a se da numai sub conditie d’a se plati taxe, care an de an se urca in mod volnic. Scopul slujbasilor camerali a fost de-a pururea injugarea, asuprirea si starpirea noastra.
Partea covarsitoare a locuitorilor din comunele pomenite isi sustin viata cu lucrarea bailor (minelor) si cu producerea metalelor. Experienta arata ca viata, impreunata cu osteneli crunte in lucratul bailor, este nesigura si ca e mare multimea orfanilor si vaduvelor celor stricati si omorati in bai. Din aceasta cauza si pentru a indemna locuitorii sa imbratiseze munca minelor si producerea metalelor, lucratorii au avut din vechime mai multe scutinte si favorari, de exemplu: dela contributie, dela serviciul militar s.a., care insa acum toate au incetat.
Europa civilizata a sters in ultimii ani zecimile de piedici ce sugruma industria; iar la noi, in Muntii Apuseni, suntem supusi la toate greutatile si ni se ia lemnul, fara de care poporul nostru, in partea cea mai mare, este silit sa paraseasca maestria baiesitului pentru taxele arbitrare ce i se impun; iar dauna va fi nu numai a locuitorilor, ci si a statului. In restimp de 20 de ani se va afla ca mai mare deficit va avea statul, pe de zece ori decat venit din taxele padurilor, daca nu se cultiva baile.
Industria noastra baieseasca este apasata in vremea din urma si din partea Evreilor, cari se indreapta cu speculatiile in tinuturile noastre. Avuram ocazie, in restimp de doi ani, sa ne convingem despre intelepciunea legiuirii, care nu ierta Evreilor sa se aseze cu locuinta decat in departare de mai multe miluri (1 mil = 7,5 km), dela locurile tinuturilor aurifere, fara a mai vorbi ca Evreii nici acum n-au inundat tinuturile noastre decat ca mistuitori ai bucatelor asa de pretioase in munti, spre gatirea veninului fizic si moral al vinarsului (rachiului), si ca dansii culeg si speculeaza toate articolele de hrana din pietele noastre. Decat toate acestea, ni se fac daune mai mari din partea evreimii nu numai noua, prin inselaciune si prin cumpararea aurului, furat de unii lucratori baiesi, demoralizandu-i, ci in acelas timp Evreii insala si pagubesc erarul, caruia nu-i platesc zecime si alte foloase, ce se incaseaza dela locuitorii mosneni”.
Pe temeiul expus aici, memoriul cere sa se trimita o comisiune, care sa desluseasca dreptul muntenilor in chestiunea padurilor, izvorul de viata al poporului din locuri muntoase, iar pana la numirea si sosirea comisiunii, muntenii sa fie reasezati in dreptul lemnaritului pentru foc si pentru baisag (minerit) fara taxe, impuse pe cale arbitrara acelora, cari in fiecare an dau statului zeci de maji de aur si argint).
Dar guvernul, ca si imparatul, au ramas muti la documentatul memoriu al lui Balint.
Inimosul prefect popa Balint a incetat din viata, admirat ca erou si iubit ca om, in ziua de 16 Aprilie 1880. […] Note: 1)Se zice si potura, iar in Zarand potoroanca, moneda de arama de 4 creitari.
Prefectul Simeon Balint, cunoscut in tot tinutul Abrudului sub numele de Popa Balint, si-a avut partea sa de glorie in aceasta groaznica amaraciune a trufasului comandant ungur.
Dupa Axente Sever, popa Balint a fost cel mai activ, mai energic si mai intelept prefect de legiune, care desi fusese insarcinat cu apararea tinutului de pe valea Ariesului, spre a impiedeca intrarea Ungurilor in munti, el apare neobosit si viteaz in toate partile unde era cerut ajutorul sau.
Simeon Balint, fostul prefect al gardei nationale de pe Valea Ariesului, paroh si mai tarziu protopop in Rosia Montana, s-a nascut in Septembre 1810 in comuna Copand, de langa Turda, dintr-o familie originara de preoti ortodoxi din Maramures. Studiile gimnaziale le-a facut in Cluj, Blaj si Sibiu, dupa care a intrat in seminariul din Blaj, avand ca profesor, intre altii, pe Timoteiu Cipariu. In anul 1834 este investit de episcopul Lemenyi din Blaj ca preot in Rosia Montana, unde se si casatoreste cu una din fiicele preotului local Zacheu Golgot. Din clipa in care s-a stabilit la Rosia Montana, aceasta vestita localitate inca de pe vremea strabunilor nostri Romani, popa Balint a fost necurmat in fruntea tuturor miscarilor nationale, politice, culturale si bisericesti. Fata bisericeasca de mana intaiu, Balint a fost totdeauna mandru de faptul ca era roman si timpul cat a pastorit el parochia romana greco-catolica din Rosia Montana nu s-a pomenit ca Romanii de aici sa treaca, prin ademeniri sau amenintari, la religia reformata sau la cea romano-catolica (papistasa), cum era obiceiul in trecut si din care cauza promiscuitatea religioasa din Rosia Montana este sui generis ca nici intr-o alta comuna din intinsul Romaniei Mari.
In anul 1848, in Ardeal incep pregatiri si inarmari – ca rasunet din apus – deodata cu ivirea primaverei a viforosului an. Romanii se agita, se misca si iau parte in numar mare la adunarea din Blaj (3/15 Maiu) de pe campia libertatii. Natural, popa Balint era printre cei dintai, ceeace i-a atras din partea Ungurilor acuzatia de “agitator”, iar soldatii sacui, adusi de curand la Abrud, il inchid, il bat si ii smulg parul din barba. (Vezi capitolul XXXIV, pag. 338).
In 10 Decembre 1848, comitetul natiunei romane din Sibiu prin urmatorul act, iscalit de S. Barnutiu ca presedinte si Aron Florian ca secretar, il numeste prefect al gardei nationale in partile Ariesului:
“Luand in consideratiune capacitatea si energia domnului Simeon Balint, Comitetul il denumeste Prefect al gardei nationale in prefectura ce se intinde in partile Ariesului, dupa lista ce i se alatura. De aceea se invita toate dregatoriile civile si militare, ca sa-l recunoasca de prefect si sa-i dea tot ajutorul de care va avea trebuinta in privinta gardei nationale pentru tinerea ordinei si a disciplinei. Tot deodata se demanda tuturor tribunilor, vice-tribunilor, centurionilor si vicecenturionilor si in genere tuturor Romanilor, cari se afla in serviciul gardei nationale, ca denumitului prefect sa-i dea toata supunerea si ascultarea, spre a putea implini cu toata exactitatea oficiul ce i s-a incredintat”.
In 18 Decembrie, popa Balint isi stabileste tabara langa comuna Ocolisul Mare pe Aries, de unde a tinut in frau si a pedepsit amar pe insurgentii unguri, cari indrazniau sa intre in tara Motilor.
Popa Balint a contribuit mult la distrugerea armatei lui HatvanyI in luptele din jurul Abrudului. In retragerea acestuia dela Abrud, scena cea mai crancena s-a petrecut la Bucium-Cerbu (4 km dela Abrud). Vanatorii Moti isi terminasera munitia, dar lancierii (albaceni, vidreni, scarisoreni etc.), apucand pe cai mai scurte, iesisera inainte si asteptau trecerea lui Hatvany si a ramasitelor armatei sale. Cand compania neagra germana, cu capul de mort in frunte, soseste cu tunurile in fata Motilor, acestia, intocmai ca soldatii vechiului regat, in 1917, in luptele dela Marasesti, isi aruncara sumanele si palariile la pamant si dau navalnic si inversunati asupra companiei si a tunurilor si afara de 7 insi, cari fura prinsi si dusi la Zlatna, toata compania fu macelarita si tunurile cucerite. Din varfuri de dealuri, pe lunga vale serpuitoare a satului Bucium Cerbu, femeile rostogoleau bucati de stanci in capul honvezilor fugari. Opt dintr-insii, cari voiau sa se refugieze in comuna Dupa Piatra, au fost prinsi de 2 femei si 2 fete si omorati. Familiile unguresti, cari nu s-au despartit de armata insurgentilor, au cazut si ele victime.
Despre catastrofa lui Hatvany la Bucium Cerbu scriitorul ungur Gracza in cartea sa din 1895 (Az 1848-49-iki magyar szabadsagharc tortenete IV 434) scrie intre altele urmatoarele:
“Oastea (valahilor) navaleste cu furie salbatica asupra refugiatilor inghesuiti. Legiunea germana se lupta cu cea mai mare desperare. Totul e zadarnic! Valea mortii este locul acesta…D-aici nimeni nu scapa. Se naste o invalmaseala infioratoare. Ceata refugiatilor, cetateni si honvezi, se invarte intr-un mare ghem, care apuca incoace si incolo, plange, striga, se roaga, dar nu se mai apara. Iar de pe coastele dealurilor dau de-a dura bucati grele de stanci, traznind in mijlocul gramezii nenorocite. Numarul refugiatilor scade, al mortilor creste. Pana in amurgul serii tine cumplitul macel…apoi linistea coboara pretutindeni. Si valea, cuprinsa in coastele dealurilor, pare ca s-a schimbat intr-un urias sicriu deschis: O mie sapte sute de morti zac acolo!”
Asupra luptelor Romanilor dela Abrud cu trupele colonelului ungur Kemeny Farkas, popa Balint a jucat de asemenea un rol mare si hotarator. Iata, dupa raportul lui Avram Iancu, tabloul luptei, care a pus capat incercarei lui Kemeny de a ocupa Abrudul:
“In 8 Iunie, inainte de rasarirea soarelui, Kemeny cu ostirea sa pleaca in mars dela Brad spre munti. Preotul Groza, in fata numarului de rasculati, se retrage pentru moment dela Buces; insa, dupa ce ostirea lui Kemeny trecu acest pas (intre Zarand si Abrud), isi reocupa locul si in aceeas zi bate o ceata de honvezi care escorta un transport de proviant: doua care, incarcate de paine, sunt prinse, celelalte sunt alungate cu escorta cu tot inapoi spre Brad.
Kemeny ocupa pozitie la muntele Vulcan; in alta pozitie, nu mai putin buna, intre satul Blajeni si Vulcan, il asteptau ai nostri. Lupta s-a inceput in ziua pomenita, adeca in 8 Iunie, intre ora 1 si 2 d. a., cu foc viu de tunuri si tiraliori si a tinut neintrerupt mai mult de cinci ceasuri. Cand a inceput a se inopta, ai nostri se retrag. In vremea noptii liniste de amandoua partile.
In 9 Iunie trupele noastre mai sporisera ceva intre muntele Vulcan si satul Ciuruleasa (6 km dela Abrud). Lupta incepe dimineata la ora 8, se urmeaza fara intrerupere ziua intreaga, cu indaratnicie si d’o parte si de alta, pana ce la 9 ore ii pune capat noaptea. In ziua aceasta ai nostri au stat pe locul ocupat, dar, dupa miezul noptii, se retrag spre Sohodol.
Dumineca, in 10 Iunie, se dau lupte de putina insemnatate la avanposturi. Intr-acestea sosesc oamenii prefectului Balint, sub conducerea bravului tribun Ciurileanu, la Campeni. Prefectul Balint sosise acolo Sambata seara. In noaptea spre 11 Iunie se pun in miscare catra campul de lupta si trupele acestea intarite cu altele. Daca Kemeny ar fi stiut, ca trupele ce i s-au opus in ziua intai nu treceau mult peste 1000 si in ziua a doua cam 1600, ar fi patruns de mult in Abrud, dar situatia lucrurilor acestui tinut il putea face sa se insele in socoteli.
Dimineata, in 11 Iunie, trupele noastre, pe dealurile dela Sohodol, se tineau in pozitie defensiva, deoarece era lamurit, ca nu usor putea fi scos Kemeny din pozitiile lui dela Ciuruleasa. De altfel oamenii nostri se deprinsesera sa se masoare cu dusmanul pe dealurile Abrudului si d-aceea multi au cerut sa-l lasam sa vie in Abrud…Kemeny, putin infestat de noi, a si intrat in oras la ora 11 a.m., punandu-si cartierul la protopopul roman Absolon. Trupele noastre au inaintat indata dela Sohodol la Soharu. Diviziile, postate pe dealurile de aici, erau comandate de prefectii Balint, Vladut si Moldovanu si tribunul Ciurileanu; acolo era si forestierul Schuster, centurion al gardei nationale romane din Abrud. Numitii comandanti pornesc atacul de pe dealurile Soharului. Era tocmai ora 1 d.a., cand focul de tun si tiraliori deschise lupta. Kemeny sta tocmai la masa. La auzul bubuitului de tun se ridica repede, zicand celor de langa dansul:< > si iesi afara. Vanatorii nostri faceau minuni de vitejie, dusmanul era tot mai stramtorat catra oras. Si tunurile noastre au avut efect: s-a distins in deosebi bravul vanator din Rosia, Jurca Todorut. Deoarece n-aveau artileristi, Romanii isi puneau pusca pe gura tunului; mai intai tinteau cu pusca si , dupa pusca, indreptau tunul. Asa facu si numitul vanator cu un tun, care prin loviturile sale sigure pricinui nu putina stricaciune in sirurile honvezilor. Odata tinti asupra lui Kemeny, care tocmai facu o miscare cu calul si astfel scapa d’a fi nimerit de glontul ce ii rupse franele din mana. Kemeny insusi povestea intamplarea, laudand pe Romani ca, desi lipsiti de artileristi, totusi stiu sa traga cu tunul. Lupta dureaza pana la ora 6 seara. In toate punctele respinsesem pe honvezi pana in oras si in imprejurimea lui. Acum se schimba norocul: un sas, al carui nume l-am uitat, dar pe care centurionul Schuster il va fi cunoscand, caci garantase pentru el, fusese prins d-ai nostri intr-o lupta de mai inainte, si ca sas, - caci Sasii, asa credeam, se luptau pentru o cauza comuna cu noi, - fusese bine tratat si centurionul Schuster il pusese decurion la divizia sa. Indata, la inceputul luptei, fiind intre tiraliorii dinainte, trecu iaras la rasculati si trada lui Kemeny, cum am aflat mai tarziu in Abrud, pozitia noastra si taria fiecarei divizii a trupelor. Fara veste, dusmanul se arunca asupra locului unde noi eram mai slabi, si adeca in stanga, asupra lui Ciurileanu, il respinge repede si, prin aceasta, parte mare a trupelor era sa fie despartita si inconjurata. Cand prefectii Balint si Vladut observara lucrul, comanda indata retragerea. Se oprira pe dealurile Sohodolului si mai sustinura lupta o jumatate de ora, dar din nou trupele noastre trebuira sa se retraga pana pe dealul Heteului, unde se restabili ordinea. Dusmanul n-a mai inaintat. Cu acestea se sfarsira luptele de aici, din ziua aceasta, seara tarziu.
Tot in 11 Iunie, doua companii de sacui escortau din Brad spre Abrud un mare transport de bucate. Preotul Simeon Groza, care tot mai tinea ocupat pasul dela Buces, ataca aceste doua companii la numitul sat, omoara 15 honvezi, intre ei un sergent, prinde 38 de care incarcate de pane si doua care de slanina; pe celelalte, cu sacuii impreuna, le respinge cu atata tarie, incat nu se mai opresc la Brad, ci fug mai departe, spre Deva. Groza a pierdut un mort si cativa raniti.
In lagarul general dela Campeni am tinut, in 12 Iunie, consiliu de rasboiu si am hotarat sa atacam dusmanul din mai multe parti si sa nu-l lasam in pace…S-au impartit din nou trupele: Preotul si prefectul Balint s-a intors in stanga, spre Rosia, a ocupat pozitia la Vartop, d-asupra orasului, si s-a pus in legatura cu lagarul tribunului Faur la Bucium. Astfel s-a format si s-a largit aripa stanga. Preotul Groza a primit ordin sa lase o mica divizie la pazirea pasului Bucium, iar el, cu partea cea mai mare a oamenilor, sa inainteze catra Stiurt si sa opereze in aripa dreapta.
In ziua aceea m-a invitat o scrisoare a lui Kemeny sa depun armele, impreuna cu ceilalti prefecti, si sa fac pace cu Ungurii…
In 13 Iunie s-au dat lupte, toata ziua, in mai multe puncte, cu noroc schimbator; in deosebi grele au fost la centru, unde comandau: prefectul Vladut, tribunii Andreica, Olteanu, Boeriu s.a. Prefectul Balint a pus in desordine doua companii, trimise de Kemeny la Rosia…In ziua aceasta s-a prins o scrisoare, adresata lui Kemeny de ofiterul batut de Groza cand cu transportul bucatelor. In scrisoare, ofiterul recunoaste bataia suferita si se crede a fi batut de prefectul Balint (in loc de Groza), rugand pe Kemeny sa-i spuna o alta cale pe care sa aduca armatei cele trebuincioase.
Bucatele erau pe sfarsite, caci in 12 Iunie soldatii lui Kemeny au mancat ultima paine, iar dupa 12 Iunie isi alinau foamea cu tarate si cu graunte de cucuruz ramase in casele parasite ale Abrudenilor.
In 14 Iunie Kemeny scrie prefectului Vladut, pentru o intelegere cu Romanii, si-l pofteste la o convorbire…La prefectul Balint trimite pe Simeon Sulut, roman din Abrud, sa-l invite la o vorba…Amandoi refuza.
Noi am decis, pentru 15 Iunie, atac din toate partile: iar, daca acesta n-ar reusi, al doilea atac pentru ziua de 17 Iunie. In acest scop sunt ocupate urmatoarele locuri: I. Preotul si prefectul Balint ramane in locul catra Rosia si in legatura cu Buciumanii. Aceasta pozitie face aripa stanga. II. Langa drumul mare spre Campeni, la Carpenis, e postat bravul preot de acolo, Ion Fodoreau; la Sohosol preotul si tribunul Ion Gombos. Acestia formeaza centrul, sub comanda prefectului N. Vladut. Nu departe de Sohodol, intre satul acesta si Soharu, se posteaza preotul si prefectul Nicolae Vladut cu tribunii Andreica, Olteanu si Rusu si cu centurionul Iambor. Diviziile lor se intind spre Cernita si fac aripa dreapta. Nicolae Vladut, prefectul, comanda atat aripa aceasta, cat si centrul.
Mai departe, spre sudest, la Stiurt, apartinand tot la aripa dreapta, dar neatarnator in operatiile sale, avea sa-si ocupe locul Simeon Groza.
In 15 Iunie Kemeny nu asteapta atacul nostru. Starea lui necajita (in lipsa de alimente) il face sa inceapa el atacul. Mai intai trimite cam o mie de oameni impotriva Buciumanilor, unde prefectul Balint comanda in persoana. Ai nostri, la inceput se retrag, dar indata ocupa o pozitie mai favorabila. Lupta se inoeste si dureaza mult timp nehotarata. Prefectul vesteste pe tribunul sau Ciurileanu, cu lagarul mai aproape spre Rosia, si-l cheama in ajutor. Acesta soseste si prefectul da atunci nou atac. La ora 5 d.a. dusmanul este, in partea aceasta, cu totul frant si urmarit cu mari pierderi din partea sa pana in Abrud. La ora 1 d.a. Kemeny este atacat si dela centru, de preotii Gombos si Fodoreanu, iar dela aripa dreapta de prefectul Vladut. Pe inserate este respins in toate punctele si urmarit pana in pozitiile sale de mai inainte.
In ziua aceasta suferi Kemeny cea mai mare pierdere. Seara, la masa, se spune ca ar fi zis: - “Dracul sa se mai bat cu popii!”
In 16 Iunie dimineata, indata dupa ivirea soarelui, mai multi prefecti si tribuni erau adunati in Campeni, sa puna la cale al doilea atac pentru ziua de 17 Iunie. Kemeny insa, in revarsatul zilei, dete porunca sa fie atacat preotul Groza (la Stiurt), poate ca sa ne atraga atentiunea spre partea locului, caci el, Kemeny, incepu pe la ora 9, in cea mai mare graba, retragerea spre Zlatna…Avu noroc cu negura deasa, care in aceste tinuturi muntoase rar se imprastie mai curand de ameazi. Cand trupele au observat fuga lui Kemeny, el trecuse binisor inainte. Totusi mai multe cete au alergat dupa el, luptandu-se cu trupa din urma a fugarilor. Cand sosira la Valea Cerbului, fura vazuti de Buciumani si Mogoseni cum aprindeau casele din apropierea drumului. Atunci voinicii feciori de munte se aruncara, pe moarte si viata, asupra honvezilor, izbindu-I cu pusti, cu lanci, coase, furci…Strigatul desnadajduit: “Oda vagyunk!” (suntem pierduti!) rasuna din toate gurile: soartea lui Hatvany le plutea inaintea ochilor.
Kemeny fusese prevazator si cu trei ore inainte d’a pleca trimise pe maiorul Forro, cu o trupa tare, sa repareze podul dela Dealu Mare, sa strice si sa inlature baricadele si alte piedeci de acolo. Fara aceasta prevedere, dusmanul ar fi fost neaparat pierdut, caci Buciumanii usor l-ar fi retinut, pana ce trupele noastre l-ar fi inconjurat de toate partile. Buciumanii cu toate acestea au omorat in Valea Cerbului 145 de honvezi si au cuprins doua care cu putina munitie si haine. Si Simeon Groza ajunse o trupa de fugari si-i facu mare stricaciune cu lancerii lui.
Asa se sfarsi batalia de noua zile cu Kemeny. El pierdu peste 500 de morti. Numarul ranitilor este necunoscut. Ei fura incarcati pe vreo 60 de care si dusi la diferite spitale din Ardeal”.
O frica nebuna a cuprins pe Ungurii ardeleni, cand au aflat ca si Kemeny fu alungat din munti. Si frica lor se vede din inscrisele ziarelor unguresti de pe vremea aceea. Astfel rezulta dupa aceste ziare ca locuitorii Clujului fugisera in timp de noapte de seapte ori din oras, plecand spre Budapesta, Ungurii din Turda de patru ori, iar cei din Targu Mures de trei ori la auzul ca: Vin Motii lui Iancu si Balint! Vine si Axente?
Regretatul George Barit, fost presedinte al Academiei romane, vorbind de raportul lui Balint asupra luptelor duse de el in anii 1848/49, facea (in anul 1884) urmatoarele judicioase observatiuni:
“Daca Simeon Balint, in calitatea sa de prefect, in acea parte a comitatului (judetului) Turda, n-ar fi operat cu energie si cu prudenta rara; daca el n-ar fi stiut sa scoata, ca din pamant, cete de vanatori, arme si munitiuni pentru acestia; daca nu s-ar fi aruncat orbeste cu asalt asupra artileriei unguresti, ca sa-si castige si tunuri, poate fi oricine convins ca din multimea comunelor romanesti cate se afla pe largul teritor dintre orasele Turda, Iara, Ofenbaia, Trascau, nici una n-ar fi ramas neaprinsa si nedevastata de insurgenti si sute de familii romanesti ar fi fost exterminate… Abia se incepuse revolutiunea, cand tribunalul negru si secret, la inceput intocmit la M.-Osorhei (Tg. Muras), decisese ca toti Romanii cati stiu carte sa fie ucisi, pentru ca poporul sa fie lipsit cu totul de conducatori. Mai ales oamenii tineri, stiutori de carte, erau persecutati de moarte; iar pe unde nu puteau pune mana pe tineri, omorau pe parintii sau pe fratii lor. Asa, de ex., tatal lui Alexandru (Papiu) Ilarian, paroh in Budai (jud. Turda), fu spanzurat numai din cauza ca n-a fost in stare sa puna mana pe fiul sau. Asupra familiei Ioan Pop Barit, paroh in Petrid, aproape de Turda, fusese decretata sentinta de moarte pentru toti membrii ei, tata, mama, cinci frati si o sora, mai mult din cauza fratelui mai mare (G. Barit), cunoscut pe atunci in tara ca fondator si redactor al Gazetei Transilvaniei si al Foii pentru minte, inima si literatura. Pe tata-sau, cazut la un morb greu in Ianuarie 1849, erau sa-l impuste in asternut…Mama lor a scapat de moarte sigura, ascunsa sub o sanie incarcata cu paie, dupa aceea trei luni ascunsa intr-o moara, cu vesminte schimbate. Fratii lui au scapat cu viata in munti, la Balint, unde apoi au dus in cap de noapte si pe tatal lor, la neuitatul protopop gr.or. Iosif Ighianu, vechiul sau amic…Mai multe sate de Romani stiutori de carte, bisericani si mireni, au avut sa multameasca lui Dumnezeu ca au ramas cu viata, singur si numai prin scaparea lor in Muntii Apuseni, in oastea lui Simeon Balint, in a lui Avram Iancu si la Axente”.
In muntii Abrudului, figura popei Balint a ramas oarecum legendara. El era cantat in poezii ca cea urmatoare: “Popa Balint ca paroh, Peste Rosia tine foc, Tine foc, Tine bataie, Pe Unguri pe toti sa-I taie”
In anul 1852, Balint a adresat printului Carol Schwarzenberg, guvernatorul Ardealului, un memoriu, intervenind pentru incetarea “injuriilor si apasarilor ce se fac baiesilor (minerilor) din Muntii Apuseni ai Transilvaniei”. In acest documentat memoriu Balint spunea urmatoarle:
“Tinuturile muntene apusene ale Transilvaniei s-au bucurat din vechime de unel drepturi, fara de care locuitorii de acolo ar ajunge proletari si peritori de foame, in special este vorba despre dreptul lemnaritului pentru foc, pentru nevoile economice si in deosebi pentru industria baieseasca sau a minelor.
Locuitorii din comunele muntene erau, pana in veacul al 17-lea, oameni libeir de orice iobagie sau servitute, aveau dreptul de proprietate si libera dispunere, ca persoane morale si comunitati, si ca particulari, fiecare cu mosia sa, - cum dovedesc diplomele primite dela principii Ardealului: Bethlen, Apafi si altii. Diplomele recunosc dreptul de proprietate in hotarele si padurile tinuturilor amintite, dar despre datorinte iobagesti nu se face nici cea mai mica pomenire. Pieile de vulpe, de miel, untul, casii (casurile) si boii, cari noi le dam la curtea acelor principi, locuitori in vecinul Balgrad (Alba Iulia), mai vartos cu ocaziunea inscaunarii lor in tronul tarii, nu erau nici de cat datii (daruri) iobagesti, ci numai honorarii omagiale, pentru aratarea supunerii inaintea lor ca a supremei potestati in patrie, si care datii tocmai asa se pofteau si dela nobilii si aristocratii tarii si se scoteau prin oamenii principilor, camarari numiti, mai rar si mai in putina, sau mai des si in mai mare masura, poate uneori cam dupa placul scotatorilor. Astfel de adunare a honorariilor pentru principi casuna (provoca) adeseori neplaceri. Abrudul, Rosia si Corna socotind a-si asigura starea lor – pe langa ofertul de un quatum de aur – isi castigara privilegiu dupa exemplul altor opide si municipii…
Abia dupa anul 1700 se ivesc in tinuturile muntene apusene spanii si provizorii comerciali sau fisco-dominaloi; si mai tarziu se arata urmele de robote si servitute iobageasca, si anume sub domnia imparatesei Maria Terezia. Atunci slujbasii camerali, sub cuvant ca reguleaza datorintele comunitatilor catra fisc, incepura a introduce sistema de robote si acolo; impusera pe locuitori la taxe rescumparatoare de robote “de un potor1) pe zi de lucrul cu mainile si de trei (potori) pe zi de lucrul cu boii, - din care apoi se sistemiza asa numita suma de taxe urbariale dominale de 2 fl(orini) 36 cr(eitari) si de 5 fl. 12 cr. pe an”.
Desi in 1776 s-a dat decret dela curtea din Viena ca locuitorii amintit sa se socoteasca de rascumparati cu taxele acestea de toate serviciile iobagesti si altceva sa nu li se mai ceara, totusi in anii urmatori oficialii camerali prin intrigi, siluiri, batai (100-150 de bete aplicate de fiecare om) si arestari ce se terminau cu moartea celor detinuti, au izbutit sa faca, din oamenii liberi pana la 1700, iobagi fiscali, despoiati de dreptul si de liberea dispozitie asupra averilor de orice fel: spanii sau oficialii camerali hotarau acum dupa plac si voie asupra lor.
Cu toata aceasta prigonire si paguba, aduse comunitatilor si particularilor, totusi lemnul de foc, de cladit si de baiesit nu li s-a luat: Abrudenii, Rosienii si Cornenii au avut totdeauna lemnaritul pentru minele lor scutit de orice taxa, - drept recunoscut si prin ordinatiunea tezaurica (No. 2108 din 27 Febr. 1817), cand deodata vine ordinatiunea comisiunii ministeriale din 1 Noembrie 1849 (incuviintata mai tarziu si de guvern) prin care se opreste intreg lemnaritul si se decide a se da numai sub conditie d’a se plati taxe, care an de an se urca in mod volnic. Scopul slujbasilor camerali a fost de-a pururea injugarea, asuprirea si starpirea noastra.
Partea covarsitoare a locuitorilor din comunele pomenite isi sustin viata cu lucrarea bailor (minelor) si cu producerea metalelor. Experienta arata ca viata, impreunata cu osteneli crunte in lucratul bailor, este nesigura si ca e mare multimea orfanilor si vaduvelor celor stricati si omorati in bai. Din aceasta cauza si pentru a indemna locuitorii sa imbratiseze munca minelor si producerea metalelor, lucratorii au avut din vechime mai multe scutinte si favorari, de exemplu: dela contributie, dela serviciul militar s.a., care insa acum toate au incetat.
Europa civilizata a sters in ultimii ani zecimile de piedici ce sugruma industria; iar la noi, in Muntii Apuseni, suntem supusi la toate greutatile si ni se ia lemnul, fara de care poporul nostru, in partea cea mai mare, este silit sa paraseasca maestria baiesitului pentru taxele arbitrare ce i se impun; iar dauna va fi nu numai a locuitorilor, ci si a statului. In restimp de 20 de ani se va afla ca mai mare deficit va avea statul, pe de zece ori decat venit din taxele padurilor, daca nu se cultiva baile.
Industria noastra baieseasca este apasata in vremea din urma si din partea Evreilor, cari se indreapta cu speculatiile in tinuturile noastre. Avuram ocazie, in restimp de doi ani, sa ne convingem despre intelepciunea legiuirii, care nu ierta Evreilor sa se aseze cu locuinta decat in departare de mai multe miluri (1 mil = 7,5 km), dela locurile tinuturilor aurifere, fara a mai vorbi ca Evreii nici acum n-au inundat tinuturile noastre decat ca mistuitori ai bucatelor asa de pretioase in munti, spre gatirea veninului fizic si moral al vinarsului (rachiului), si ca dansii culeg si speculeaza toate articolele de hrana din pietele noastre. Decat toate acestea, ni se fac daune mai mari din partea evreimii nu numai noua, prin inselaciune si prin cumpararea aurului, furat de unii lucratori baiesi, demoralizandu-i, ci in acelas timp Evreii insala si pagubesc erarul, caruia nu-i platesc zecime si alte foloase, ce se incaseaza dela locuitorii mosneni”.
Pe temeiul expus aici, memoriul cere sa se trimita o comisiune, care sa desluseasca dreptul muntenilor in chestiunea padurilor, izvorul de viata al poporului din locuri muntoase, iar pana la numirea si sosirea comisiunii, muntenii sa fie reasezati in dreptul lemnaritului pentru foc si pentru baisag (minerit) fara taxe, impuse pe cale arbitrara acelora, cari in fiecare an dau statului zeci de maji de aur si argint).
Dar guvernul, ca si imparatul, au ramas muti la documentatul memoriu al lui Balint.
Inimosul prefect popa Balint a incetat din viata, admirat ca erou si iubit ca om, in ziua de 16 Aprilie 1880. […] Note: 1)Se zice si potura, iar in Zarand potoroanca, moneda de arama de 4 creitari.
Subscribe to:
Posts (Atom)