Tuesday, September 7, 2010
90 de ani de la marile bătălii ale românilor din vara anului 1917
I. Jertfele moţilor din timpul primului război mondial 1914-1918
28 iulie 1914, când Austro-Ungaria dezlănţuie acţiunea de „pedepsire şi desfiinţare” împotriva Serbiei, marchează începutul primului măcel mondial, în acele condiţii, ziarul „Românul” condus de Vasile Goldiş, se pronunţa, ca şi întreaga presă din România, împotriva folosirii românilor din Transilvania într-un război străin de interesele lor1.
Datele adunate de Asociaţiunea transilvană pentru literatura şi cultura poporului român (ASTRA), sub coordonarea lui T.V.Păcăţeanu, dezvăluie crudul adevăr că, românii au fost cei care au dus greul războiului; folosiţi fiind drept carne de tun şi „fiind priviţi cu ură”de stăpânire2.
Imediat după încheierea războiului au fost strânse date din 22 de judeţe, 7 oraşe municipii, 33 oraşe de consiliu şi 4183 comune rurale. De pe întreaga Transilvanie nu s-au primit atunci rapoarte decât de la 69 de comune rurale. Tabloul jertfelor a fost zguduitor. Din totalul populaţiei române, din teritoriul aflat sub dominaţie austro - ungară, au luat parte la mişcările de război aproape a şasea parte din numărul locuitorilor români.
Asfel, au participat:
I. a) Activi pe front-------------------------------------------------------- 449.796
b) Servicii auxiliare şi mobilizaţi pe loc.----------------------------------- 34.578
c) Arestaţi şi internaţi------------------------------------------------------ 1.734
d) Refugiaţi---------------------------------------------------------------- 3.436
Total: ------------------------------------------------------------------ 489.544
Dintre aceştia avem :
II. a) Morţi pe câmpul de luptă----------------------------------------------- 41.739
b) Morţi în temniţă, în pribegie, în spitale sau acasă
în urma bolilor s-au rănilor contractate pe front--------------------------- 11.275
c) Răniţi şi bolnavi-------------------------------------------------------- 37.898
d) Dispăruţi-------------------------------------------------------------- 29.839
Total-------------------------------------------------------------------- 120.751
În urma celor morţi şi dispăruţi au rămas :
III . a) Văduve de război------------------------------------------------------- 38.630
b) Orfani de război------------------------------------------------------- 79.226
Iar după apartenenţa socială :
IV. a) Ţărani---------------------------------------------------------------- 468.329
b) Meseriaşi şi comercianţi----------------------------------------------- 14.668
c) Intelectuali-------------------------------------------------------------- 6.547
Şi contribuţia materială a fost excesiv de mare, cu toate că nu dispunem de toate datele:
V. a) Contribuţii pentru armată (alimente, albituri etc.) ---------------- 11.884.169 lei
b) Pagubele de război ------------------------------------------- 285.598.471 lei
Total: ----------------------------------------------------------- 297.482.640 lei
Adică, aproape 300.000.000 lei la valoarea de atunci.
Datele ce le-am găsit la Arhivele Statului din Sibiu, fond ASTRA, pentru toate localităţile moţeşti, însumează: la I = 18.236; la II =5.452; la III = 4.491; la IV = 18.258, iar la V = 1.609.800 lei.
După cum reiese din rapoartele trimise, la solicitarea ASTREI, de către oraşe, comune etc. sunt amintite şi rechiziţiile de animale, piei de animale, furaje, alimente şi alte produse, care numai „benevole” nu erau, aşa cum se pretindea de către autorităţi. Din filele de la dosarul judeţului Turda - Arieş, filele 2, 6, 7, 26, 39 aflăm că se făceau presiuni asupra oamenilor pentru a subscrie şi sume de bani în fondul ajutorului de război3.
Cifrele din situaţia prezentată mai sus sunt grăitoare pentru noul val de suferinţe, de astă dată irecuperabile, suferinţe ce s-au adăugat la mizeria ce o înduraseră moţii anterior. Astfel, zeci de mii de oameni au fost târâţi pe front, iar mii de morţi au rămas pe câmpul de luptă, la care se adaugă dispăruţii, invalizii orfanii şi văduvele.
Revolta ce fierbea în rândurile oamenilor, dublată de jalea de care erau stăpânite majoritatea familiilor aflate în situaţia prezentată mai sus erau deosebit de apăsătoare, în acest sens este semnificativ conţinutul articolului intitulat: „Scrisoarea celui dus: căpitan Ioan Candrea”, apărut în ziarul „Românul”, numărul 39 din 4 martie 1916, semnat „ De la munte”. Iată-l : „... te-ai născut şi ai petrecut anii nevinovatei tale copilării în creierii Munţilor Apuseni, în Câmpeni, aproape de cristalinul Arieş... şi-ţi vei dormi somnul de veci departe de ai tăi”.
Printre cei mulţi căzuţi pe front s-a numărat şi soldatul Gheorghe Tomuş, din Vidra-Ponorel, satul Orgeşti.
Suferinţele erau zilnic amplificate de rechiziţiile forţate, de mobilizarea mai vârstnicilor la lucru în mine de cărbuni, în exploatări forestiere şi de atitudinea sfidătoare, batjocoritoare şi abuzurile săvârşite de către jandarmi şi organele administrative locale şi cercuale austro-ungare.
În vara anului 1916, odată cu intrarea României în război, sa-u semnalat manifestări de simpatie şi speranţe într-o apropiată eliberare şi unire cu patria mamă. Sunt tot mai atent urmăriţi patrioţii românii şi s-au înmulţit arestările şi procesele de „trădare de ţară”, ori deportările5. Printre cei arestaţi se număra şi fruntaşul român Zosim Chirtop, notar public în Câmpeni6.
Ştefan Cicio Pop cerea guvernului format în iunie 1917, cu Esterhazy în frunte, care 1-a înlocuit pe Tisza să înceteze asuprirea politică la care românii au fost supuşi începând cu vara anului 1916. Camera l-a întâmpinat cu proteste şi la acuzat de cuvinte „neparlamentare”7. Suferinţele de tot felul au determinat manifestări de nesupunere la încorporări şi rechiziţii. S-au înmulţit dezertările din armată şi constituirea în adevărate detaşamente de dezertori. In Apuseni acestea erau deosebit de puternice. Soldaţii dezertori nu se înfricoşau de măsurile tot mai drastice luate de autorităţi .
Este interesantă relatarea lui Nicolae Vulturar din Vidra-Ponorel (născut în 1900), care nu a răspuns în februarie 1918 ordinului de recrutare şi a plecat în Munţii Gilăului la Irişoara, unde a activat într-un asemenea detaşament. Toţi ceilalţi dezertori din armată aveau arme iar jandarmii nu îndrăzneau să-i caute. Erau acolo şi Aurel Vârtan a Dandului, tot din Ponorel şi Dumitru Oarga a Marenii, din Ponorel şi el; Gheorghe Vârciu a lui Hubăr din Săcătura (Vadu Moţilor), Traian Gavra din Avram Iancu, fost Vidra de Sus. Ei se aprovizionau cu cele necesare - alimente şi tutun din Albac şi Săcătura deplasându-se pentru aceasta în grupuri de câte 15-16 şi în aceste condiţii jandarmii îi ocoleau. Mai spunea cel intervievat că într-o asemenea deplasare au întâlnit o patrulă de jandarmi, un strajămeşter şi câţiva „catano render” pe care i-au somat şi dezarmat. Fiind astfel în siguranţă şi-au continuat drumul spre munte cu aprovizionările realizate.
Asemenea detaşamente fiinţau şi în spre Călineasa şi vârful Bihor, fiind alcătuite din albăceni, arădani, gârdeni, negreni, lupşeni, scărişeni şi din alte localităţi. Pe fronturi, tot mai mulţi soldaţi români au părăsit în taină câmpul de luptă şi s-au predat „duşmanului”.
Bibliografie:
1. C. Nuţu, op cit., pag. 125
2. T.V. Păcăţeanu, Jertfele românilor ...,în „Transilvania,”an LIII, nr. 1-2/1923, pag. 32-47
3. Ibidem, pag., 49-50.
4. T. V. Păcăţeanu, op cit., pag. 49-50.
5. „Interviul” luat şi consemnat în memoriile lui Zosim Chirtop şi Gica Pantazescu.
6. „Românul”, anul VI, Arad, nr. 39, din 4 martie 1916.
7. Ştefan Pascu, op cit., pag. 269; C. Nuţu, op cit., pag. 137.
8. Ştefan Pascu, op cit., pag. 254, 286
II. Unităţi de voluntari din rândul prizonierilor moţi
Pe fronturi, tot mai mulţi soldaţi români, pe deplin conştienţi că nu războiul cu Antanta era şi cauza lor, au părăsit în taină câmpul de luptă şi s-au predau „duşmanului”. Numărul prizonierilor români din Munţii Apuseni era de ordinul miilor, în fiecare localitate moţească am găsit, încă în viaţă, între 10-20 veterani din rândul participanţilor la primul război mondial. Dintre prizonierii de pe frontul din Galiţia şi Pocuţia mulţi au ajuns în lagărul de la Darniţa, la 8 kilometri de Kiev, la un centru de triere. Cei mai mulţi au rămas aici, iar alţii au fost repartizaţi prin alte lagăre (chiar şi în Siberia), ori la munci în gospodăriile moşierilor ruşi, unde lucrau cu „statutul” de prizonieri. Printre cei care au avut parte de aceste lagăre şi, cărora le-am notat amintirile (memoriile), s-au numărat şi Gheorghe Corcheş din Câmpeni-Certege, Constantin Anca, Iosif Chicidea, Gheorghe Şchiop şi Nicolae Gligor-Nicula din Bistra, Mihai Motora şi Ioan Palade a Buşii din Câmpeni, Ursu Toderaş din Cărpiniş, Ioan Bârlog şi Ioan Nariţa din Sohodol-Poiana, Dumitru Piesa din Ponorel, Gheorghe Borteş, Nicolae Anca, şi Petru Sicoe din Sohodol, Nicolae Costea Durabel din Gura Sohodolului, Avram Sicoe din Ciuruleasa, Teodor Toma şi Victor Miclea din Mogoş, Ilie Dumitraş şi Gheorghe Praţa din Lupşa, Petru Barb şi Nicolae Fornade din Lupşa-Geamăna.
Ilie Buda, din Câmpeni-Vârşi, relata că profitând de neatenţia patrulei şi de terenul împădurit, unde se afla în ziua de 2 noiembrie 1916, s-a furişat şi s-a predat prizonier colaborând cu cei din „Antanta”. Acestora, le-a furnizat date importante, despre poziţiile inamicului comun şi astfel s-a reuşit să se cucerească poziţii cheie în dispozitivul austro-ungaro-german.Tot el mai spunea că, în drum spre Cernăuţi, numărul celor excortaţi depăşea cifra de 300. Marea lor majoritate, făcuseră parte din regimentul 64 Orăştie. Ajunşi la Darniţa a întâlnit, între cei aflaţi în lagăr, vreo 50 de persoane numai de pe raza Sohodolului. Cunoscuţii de acolo, cu mai multă vechime, i-au înlesnit şi lui să intre în slujba unui antreprenor, care arendase şi administra calea ferată rusească pe o distanţă de 50-60 kilometri. Ei lucrau la întreţinerea liniei, descărcarea cărbunilor, alimentarea locomotivelor, etc.
Ofiţerii de aici au făcut demersuri în martie-aprilie 1917, în conjunctura favorabilă dată de revoluţia burgheză din Rusia, pentru organizarea de detaşamente de voluntari care să contribuie la eliberarea patriei mame şi apoi şi a Transilvaniei. Şi aici moţii au fost printre primii care s-au înrolat.. Până la completarea efectivului erau instruiţi la Kritceatki, localitate situată între Darniţa şi Kiev. În 13 aprilie 1917 a avut loc la Darniţa o adunare a prizonierilor, când toţi şi-au exprimat acordul deplin cu textul „Declaraţiei-manifest” ce le-a fost prezentată1 .
Organizaţi în unităţi de voluntari ei ajung în 8 iunie 1917, cu primul eşalon la Iaşi şi staţionează la Hârlău. Primiţi în Iaşi cu entuziasm au socotit momentul ca „începutul realizării întregirii naţionale”. Se împlinea asfel, şi din punct de vedere politico-militar ceea ce a existat totdeauna, din punct de vedere spiritual, între românii de pe cele două laturi ale Carpaţilor „...unitatea lor deplină” şi dorinţa „de a lupta români alături de români pentru apărarea patriei”, ceea ce pecetluia pentru totdeauna „hrisovul definitor al întregirii neamului românesc” . Din comisia constituită, pentru recrutarea de voluntari, făceau parte, pe lângă Ilie Buda, amintit mai sus şi plutonierul Zaharia Rusu de lângă Gherla, loan Popa de lângă Cluj şi alţii. Aceasta şi alte comisii de recrutare, constituite în acest scop s-au deplasat şi la prizonierii aflaţi la Kursk, Poltava, Moscova şi Kiev.
Simbolic, pentru Ţara Moţilor, este şi faptul că, unităţile şi subunităţile constituite (companii, batalioane, regimente) purtau numele eroilor români, înaintaşi ai moţilor: Horea, Cloşca, Crişan, Avram Iancu, cât şi al unor localităţi ardelene: Turda, Alba Iulia, Abrud, Brad, etc. Şi aceste denumiri au fost de natură să-i unească şi să-i îmbărbăteze pe soldaţi. Ursu Toderaş, ca şi Ilie Buda, Ioan Palade, Petru Sicoe relatau că au făcut parte din Batalionul I „Avram Iancu”. Apoi, Gheorghe Praţa (n. în 1887 ), arată că el a fost recrutat la Ufa, unde lucra la o mină de cărbuni şi că, sosit în Moldova, a fost înrolat în Regimentul de voluntari „Turda”.
Printre prizonierii din Siberia care nutreau şi ei speranţa eliberării şi întoarcerii în ţară s-au numărat şi Gheorghe Haneş din Neagra, Victor Miclea (n. 1 895) şi Teodor Toma (n. 1886), ambii din Mogoş. Pe aceştia i-a prins revoluţia rusă la Omsk. De menţionat că mulţi prizonieri s-au întors acasă abia după război3.
Unităţile de voluntari între care şi batalionul Avram Iancu au luat parte, încă de la început, din a doua jumătate a lunii iulie 1917, la eroicele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Pe câmpul de luptă voluntarii au dat dovadă de curaj şi vitejie.
La 60 de ani de la eroicele lupte, în 1977 printre veteranii (aflaţi în viaţă) distinşi cu medalia jubiliară au fost şi: Ilie Dumitru şi Gheorghe Praţa din Geamăna, Dumitru Piesa din Ponorel, Nicolae Anca, Gheorghe Borteş şi Petru Sicoe din Sohodol4.
De fapte de vitejie, luptând sub deviza „Pe aici nu se trece” s-au acoperit şi Ioan Palade şi Ioan Pantea din Câmpeni, Ursu Toderaş din Cărpiniş, Nicolae Costea-Durabel din Sohodol şi mulţi alţii care la acea dată (1977) nu se mai numărau printre cei vii. Au fost şi cazuri când unii voluntari, trecând prin zona de ocupaţie germano-austriacă, recunoscuţi fiind după bocancii francei din dotare, aşa cum spunea Zaharia Rusu, au fost catalogaţi „trădători de ţară”, condamnaţi şi închişi în lagărul de la Kenermezi ( lângă Budapesta) , de unde au scăpat în condiţiile „spargerii”, în octombrie 1918.
Bărbaţii moţi, purtaţi cu regimentele din care făceau parte (50 Alba Iulia, 21 honvezi Sibiu şi altele) pe frontul italian ajung „prizonieri” şi, aşa cum relata valorosul învăţător şi dirijor de cor din Bistra - Iuliu Coroiu (născut în Ponorel la 19 februarie 1886), Gheorghe Bădău din Avram Iancu-Târsa (n. 1897), Ioan Iancu din Ciuruleasa, Nicolae Cutean Ţâru (n. 1 892) din Mogoş, Andrei Oprean din Lupşa-Muşca şi alţii. Ei au ajuns în lagărul din fortul de la San Petro din Bologna şi de aici la Citta Ducale de lângă Roma. luliu Coroiu era în legătură cu grupul de 84 ofiţeri români care la 7 mai 1918 cereau preşedintelui Orlando să organizeze legiunea voluntarilor români5. La 1 iunie 1918, a pleacat 1100 voluntari conduşi de zece ofiţeri, printre aceştia se afla şi Gheorghe Bădău şi au participat la bătălia de la Piave6. Tot Iuliu Coroiu arăta că el şi alţi voluntari români din tabăra de la Citta Ducale au fost solicitaţi să patruleze prin Roma pentru păstrarea ordinei7
Interviurile cu veteranii (memoriile adunate) mi-au dovedit că românii din Munţii Apuseni au fost prezenţi activ şi la faptele din perioada modernă a istoriei noastre, în care aceştia sau înscris încă o filă glorioasă în cartea neamului românesc.
Bibliografie:
1. Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj 1968, pag. 272.
2. Ibidem, pag 276.
3. 50 de ani de la M.R.S.O., în Studii şi articole de istorie, nr. XI, /1968 pag. 6- 12.
4. Tabelele nominale cu cei distinşi de la Centrul militar judeţean Alba, dosarul Câmpeni şi zonă
5. Iuliu Coroiu, Memorii, mss şi Aurel Loghin, Făurirea statului naţional unitar român, în Cronica, nr. 48/1968, pag. 1-11 şi Memorii
6. Ştefan Pascu, op. cit pag. 301; Memorii de la veterani, mss.
7. Memorii de la veterani, mss.
* Pe frontul italian din avioane franceze era lansat, pentru ostaşii români din armata austro-ungară, un manifest scris de către Traian Vuia, manifest ce era citit cu interes, pe ascuns, de către soldaţi.
Câmpeni, la 12 iulie 2007
REZISTENTA ANTICOMUNISTA DIN APUSENI
Una dintre zonele in care fenomenul rezistentei armate anticomuniste a atins cote deosebite a fost cea a Muntilor Apuseni. Oamenii din zona au facut cunostinta dupa 1947-1948 cu actiunile derulate de statul comunist pentru preluarea controlului total asupra societatii. Masura “nationalizarii” padurilor detinute de persoane fizice, comunitati rurale, societati caritabile etc. i-a afectat in cea mai mare masura pe oamenii din regiunile montane, lipsiti de alte posibilitati de existenta. Locuitorii din Muntii Apuseni, asa-numitii moti, traiau de sute de ani din exploatarea padurilor si, in unele locuri, a minereurilor feroase si neferoase. Motii si-au manifestat uneori nemultumirile in mod public, dar autoritatile au intervenit cu promptitudine, arestand si inchizand numeroase persoane. De asemenea, desfiintarea Bisericii Greco-Catolice, extrem de populara in zona, a reprezentat o noua lovitura pentru multi moti, practic un atentat la vechiul lor mod de viata. Unii dintre cei persecutati pe motive politice si religioase au incercat sa scape de arestare intrand in clandestinitate, uneori constituindu-se in grupuri. In unele cazuri, fugarii au avut planuri de actiune anticomunista coerent formulate, in vreme ce, in altele, singura ratiune a strangerii impreuna era supravietuirea pana la ivirea unui moment politic favorabil, care ar fi permis inlaturarea regimului comunist. Uneori, grupurile se destramau din cauze diferite, dupa cum au existat si formatiuni care s-au contopit cu altele. Zona Muntilor Apuseni a cunoscut mai multe asemenea grupari anticomuniste.
Un militar profesionist: Nicolae Dabija
Nicolae Dabija s-a nascut la 13 (sau 18) aprilie 1907 in orasul Galati, judetul Covurlui (astazi Galati), in familia unui tamplar. Ramas orfan de tata la 9 ani, copilaria si adolescenta i-au fost marcate de privatiuni. Din cauza problemelor materiale, in 1922 a intrerupt cursurile Liceului teoretic “Vasile Alecsandri” din Galati si s-a angajat ca functionar la o banca. In 1926 a intrat voluntar in armata, la Regimentul 13 Dorobanti Iasi, ceea ce avea sa fie inceputul carierei sale militare. Tanarul Dabija era apreciat de superiori, iar acestia l-au indemnat sa-si completeze studiile, astfel incat in 1926-1927 a urmat cursurile Liceului Militar din capitala Moldovei. Aceasta i-a permis sa intre prin concurs la Scoala Militara de Ofiteri de Infanterie de la Sibiu, pe care a absolvit-o in 1929. In anii urmatori a trecut prin diferite regimente, dar si pe la Liceul Militar “Ferdinand I” din Chisinau, unde a fost indragit de elevi. S-a casatorit in 1933 cu Florica Angheluta, dar nu a avut copii. Sentimentele sale anticomuniste, de altfel comune cvasitotalitatii ofiterilor romani, explica aderarea la asociatia Romania anticomunista, in anul 1936.
Pe 15 octombrie 1941, capitanul Nicolae Dabija a fost trimis pe frontul de Rasarit cu Regimentul 38 Infanterie. A participat in mod activ la luptele din Peninsula Kerci si din Caucaz, in 1942-1943. Confruntarile de aici l-au facut unul dintre cei mai cunoscuti ofiteri romani de rang inferior. Recunoscandu-i-se meritele, Nicolae Dabija avea sa fie decorat atat de romani (a obtinut inclusiv Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a), cat si de aliatii germani (“Crucea de Fier” clasa I si clasa a II-a). Potrivit unor informatii, Nicolae Dabija vorbea foarte bine limba rusa. El si-a alcatuit o echipa de sapte militari, care, echipati asemeni sovieticilor, treceau periodic - uneori la 3-4 zile - in liniile Armatei Rosii. Comandoul urmarea obtinerea de informatii despre dispozitivul local sovietic, ofiterul roman avand obiceiul de a lasa note de genul: “Pe aici a trecut capitanul Dabija”. Uneori romanii se intorceau in propriile linii si cu prizonieri. Ofiterul roman a participat la luptele pentru apararea Crimeii in toamna anului 1943-primavara anului 1944 si a fost ranit de doua ori, in cele din urma fiind evacuat in tara. Este de inteles de ce, atunci cand sovieticii au reusit sa reocupe Crimeea, ei l-au cautat pe ofiterul roman care pur si simplu ii sfidase, provocandu-le pierderi importante. Datorita ranii din Crimeea, care i se deschisese, dar si imbolnavirii de erizipel, maiorul Nicolae Dabija a ramas in spital si nu a participat la luptele de pe frontul de Apus. De la 1 decembrie 1944 a continuat sa serveasca la Regimentele 4 si 10 Graniceri.
Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, prin Decretul regal 1783/4 iunie 1945, Nicolae Dabija a primit din nou Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade. La cererea sa, la 22 iulie 1946 a fost trecut in cadrul disponibil. Datorita decorarii sale cu “Mihai Viteazul”, maiorul Nicolae Dabija a fost improprietarit cu cinci hectare de pamant langa Arad, mai precis la Aradul Nou, unde s-a si stabilit cu sotia dupa 1946.
Insa rusii nu aveau obiceiul sa-i uite pe cei care le produsesera importante pierderi in timpul razboiului. Pentru a scapa de grave si previzibile consecinte, Nicolae Dabija s-a ascuns. El avea sa fie mentionat in actele Securitatii drept “criminal de razboi”, dar fara a se preciza care erau crimele sale.
Fratii Macovei
Familia Macovei (apare si sub forma Macavei) era una dintre familiile respectabile din comuna Bucium (sau Bucium Muntari), actualul judet Alba. Nicolae Macovei a fost inainte de 1940 comisar in Siguranta Generala a Statului, calitate in care le-ar fi cercetat pe activistele comuniste Ana Pauker si Constanta Craciun. Deoarece comportamentul sau fusese civilizat, N. Macovei a fost doar pensionat in 1945 si lasat in pace o vreme. Revenit in comuna Bucium, a intrat in conflict cu Ioan Jurj, seful comunistilor locali. A reusit sa scape de arestare, desi in urmarirea lui (si a fratilor sai) au fost angrenate importante forte represive. Ceilalti frati Macovei aveau profesii diverse: Alexandru era ofiter, Traian era subinginer, Viorel era avocat. Ei erau nepotii lui Stefan Ciceo Pop, fost fruntas al Partidului National din Transilvania.
Daca e sa dam crezare sintezelor Securitatii, fratii Traian si Alexandru Macavei erau urmariti de jandarmerie in vara anului 1948 pentru contrabanda cu aur si pentru furt. Traian a ranit patru politisti care-l urmareau, apoi a plecat in munti impreuna cu fratele sau Alexandru. Ei au ucis in timpul unei lupte, in octombrie 1948, doi plutonieri majori de jandarmerie (se pare ca ultima actiune s-a produs in Rosia Montana). In 1948, fratii Traian, Alexandru si Nicolae Macavei erau mentionati intr-un document al Securitatii ca initiatori ai unui grup de rezistenta armata anticomunista in sud-estul Muntilor Apuseni.
Constituirea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
In contextul schimbarilor politice importante din Romania, maiorul Nicolae Dabija a intrat in contact cu persoane implicate in rezistenta anticomunista. Prin intermediul maiorului deblocat Ion Opreanu, in februarie 1948, Dabija i-a cunoscut pe fratii Macovei. Avea sa se constituie astfel organizatia Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci (mai apare si sub numele de Frontul Apararii Patriei Romane). Decizia maiorului de a se angaja in lupta anticomunista avea sa primeasca un impuls ca urmare a arestarii fratelui sau, maiorul Mircea Dabija, membru in organizatia Rezistenta spirituala (grupul Turda), de sub conducerea comandorului Vania Dicescu. Securitatea avea sa-i considere pe Nicolae Dabija si pe Traian Macovei drept liderii Frontului Apararii Nationale. In faza initiala, organizatia a difuzat manifeste antiguvernamentale sub forma de proclamatie, manifeste elaborate de maiorul Dabija.
La 19 decembrie 1948, maiorul Dabija a avut o consfatuire cu fratii Traian si Alexandru Macovei, precum si cu liderii gruparilor anticomuniste din judetul Alba. Pe 22 decembrie 1948, grupul Dabija-Macavei (in continuare grupul Dabija) a atacat Perceptia Teius, de unde a luat 310.000 de lei, pentru a-si procura armament, munitie, masini de scris, un sapirograf si 100 de percutoare pentru confectionarea minelor, dar probabil si pentru a marca deschis lupta impotriva regimului. S-a planuit si atacarea depozitului de armament de la Campeni si cazarma Batalionului de Vanatori din aceeasi localitate.
Grupul Dabija opera pe versantul oriental al Muntilor Apuseni, mai exact pe Muntele Runculetul Grosilor, sub Muntele Mare, judetul Turda, in apropierea comunelor Bistra si Campeni. Zona era montana, neprielnica agriculturii. Din acest motiv, cei mai multi locuitori isi castigau existenta muncind in padure la taierea si transportarea lemnului, dar si din pescuit si vanat. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, motii din zona facusera parte din Batalionul 1 Fix, iar dupa incheierea pacii multi au continuat sa detina arme si efecte militare.
Maiorul Dabija si cativa dintre apropiatii acestuia s-au deplasat in toamna anului 1948 la circa 20 de km nord-est de Campeni, pe Muntele Mare, la cota 1201, unde au ales un loc pentru instalarea taberei. Potrivit unei marturii, au fost construite doua adaposturi mari, captusite cu barne de brad. Alte date mai amanuntite - furnizate de documentele de arhiva si de martori - scot in evidenta ca pentru a se adaposti si a se putea apara partizanii au construit “o cazemata foarte bine reusita si intarita din lemn si piatra”. Cazemata inca mai era vizibila si dupa 40 de ani. “sEat a fost sapata in coasta unui munte acoperit de molizi: podeaua, peretii si tavanul au fost facute din grinzi rotunde de molid si armate la fel ca in lucrarile miniere. Apoi a fost acoperita cu glii de pamant si iarba peste care s-au implantat braduti pentru a masca mai bine locul. Inauntru, pe lateral si-n fund erau injghebate paturi de scanduri (priciuri) unde puteau sa se adaposteasca chiar 50 sdet persoane. Intrarea era la nivelul solului, orientata spre vale. Tot spre vale erau si doua gemulete cu sticla (...). Inauntru, chiar langa intrare, in ambele parti erau doua masute de lemn, iar in partea stanga o vatra inchisa cu un cos care iesea printre glii numai pana la nivelul solului. In aceasta vatra se aprindea un foc abia palpait pentru a mai dezgheta atmosfera.” Grupul a stat in cazemata intreaga iarna a anului 1948-1949. Se facea de paza in permanenta, conform unui grafic stabilit de maiorul Dabija, nefiind exceptat nici un membru al grupului, nici macar femeile. Maiorul Dabija si-a organizat oamenii din directa subordine in grupe si a realizat un program de instruire militara. De asemenea, s-au confectionat mine din bucse de caruta, care contineau trotil si capse. In vederea mentinerii disciplinei, tot maiorul Dabija a redactat un regulament militar, incluzand indatoriri, recompense si pedepse, precum si un juramant, preconizat a fi depus pe 4 martie 1949.
Cei mai multi membri ai grupului din munti erau straini de zona. Intelegem de ce, daca din punct de vedere “tehnic si administrativ” conducerea o avea maiorul Dabija, in ceea ce priveste orientarea in teren un rol important a revenit lui Traian Ihut si ex-plutonierului Ioan Scridon, fost sef al postului de jandarmi Sohodol pana in 1947, cand a fost dat afara din Jandarmerie. Traian Ihut s-a nascut in 1917, in comuna Bistra, judetul Turda, intr-o familie de tarani mijlocasi. Membru al Partidului National Taranesc, el a fost condamnat in anul 1947 la sase luni inchisoare “pentru port ilegal de arme”. Disparuse de la domiciliu in anul 1948, gasindu-si adapost in muntii din regiunea Turda. Ihut era considerat un patriot in regiunea sa natala. Un alt partizan care cunostea zona era Nicolae Salagea, zis Misu, din satul Dealul Capsei, comuna Campeni. Tinand cont de aceste atuuri, nu este de mirare ca de aprovizionare s-au ingrijit Traian Ihut si Nicolae Salagea, zis Misu. Informatiile despre organizatiile “de masa” aflate sub control comunist, primirea si expedierea corespondentei au fost asigurate de eleva Alexandrina Pop, din comuna Bistra (in sursele orale ea apare ca studenta la Cluj inca din 1946, in timpul campaniei electorale din acel an indemnandu-si consatenii sa voteze impotriva comunistilor). Pentru a-si acoperi activitatea in organizatia de rezistenta, aceasta declara in comuna ca era eleva la Scoala Normala din Cluj, in realitate ea stand in cazemata din munte, alaturi de ceilalti luptatori anticomunisti. Din cand in cand, la sarbatori, Alexandrina Pop facea deplasari in comuna Bistra si in Campeni, ca si cand ar fi venit acasa cu invoire sau in vacanta. De asemenea, ea era si infirmiera grupului, in acelasi timp indeplinind si misiunea de a-i conduce in tabara din munte pe cei sositi pentru a lua legatura cu grupul in vederea instruirii si participarii la lupta anticomunista.
In comunele judetului Alba au fost constituite grupuri de sprijin inarmate si o retea care furniza informatii despre miscarea autoritatilor. Au fost recrutati membri inarmati, care erau asteptati in tabara din munte dupa 1 martie 1949.
Planurile si pregatirile maiorului Nicolae Dabija
Maiorul Dabija intentiona sa unifice sub comanda lui toate grupurile anticomuniste din Muntii Apuseni, dar si sa-si coordoneze actiunile cu luptatorii anticomunisti din Banat, Muntii Fagaras s.a.m.d. Planul lui era ca, in momentul in care grupul pe care il comanda direct ar fi atins 100 de luptatori, sa declanseze insurectia si sa atace depozitele de armament, dar si sediile institutiilor de stat, inclusiv ale Securitatii si Militiei. Dupa inarmarea in acest fel a oamenilor, maiorul Dabija avea in vedere capturarea punctelor strategice. Securitatea avea sa sustina ulterior ca Frontul Apararii Nationale se pregatea de “actiuni puternice” pentru vara anului 1949. In cazul in care ar fi izbucnit un razboi - marea speranta a partizanilor, dar si a unei importante parti a populatiei (e de presupus ca a celei mai mari) -, Nicolae Dabija intentiona sa blocheze defileele Muresului, Somesului, Oltului, Prahovei, Dornei si sa efectueze actiuni de sabotaj in regiunea petroliera Ploiesti. Nicolae Dabija si Alexandrina Pop au redactat si multiplicat o proclamatie adresata motilor, scopul fiind crearea unei atmosfere propice declansarii unei revolte anticomuniste de masa. Convingerea liderului organizatiei era ca populatia avea sa se ridice la lupta si sa treaca la hartuirea trupelor sovietice in cazul izbucnirii razboiului. Unii martori sustineau ca maiorul Dabija conta in actiunea sa si pe ajutorul unitatilor de vanatori de munte din Campeni si Abrud.
Pentru a-si spori sansele de reusita in lupta anticomunista, precum si pentru a afla date cat mai sigure despre izbucnirea asteptatului razboi, organizatia a cautat sa-si faca, in 1948, legaturi in lumea reprezentantelor diplomatice din Bucuresti. Prin maiorul deblocat Nicolae Nitescu, cumnatul sau, maiorul Nicolae Dabija urma sa primeasca mesaje cifrate. Ulterior, asupra lui Nitescu s-au gasit atat cifrul, cat si un chestionar care cuprindea informatii cu caracter politic si militar pe care trebuia sa le transmita lui Dabija. Un cifru de acelasi tip avea sa fie gasit si asupra liderului organizatiei. Prin Mihai Angheluta, fost functionar in Ministerul de Externe, de asemenea cumnat (sau var prin alianta) cu el, Dabija spera sa stabileasca legaturi cu diplomatii occidentali la Bucuresti. El a reusit sa obtina o audienta la consulul turc din Bucuresti prin intermediul Mariei Vasian (care se pare ca era cadru medical si facea injectii sotiei diplomatului turc amintit), sub pretextul ca vrea obtinerea unei vize. In timpul audientei, Dabija i-a destainuit consulului ca este comandantul unei importante organizatii anticomuniste si l-a rugat sa-i intermedieze legatura cu Misiunea Americana, inmanandu-i in acest scop si un memoriu scris in limba franceza. Desi initial turcul s-a aratat dispus sa-l ajute, peste cateva zile raspunsul a fost negativ.
Tot la Bucuresti, in mai 1948, maiorul Dabija a stabilit legatura cu generalul Dumitru Petrescu, fost atasat militar al Romaniei la Washington, comunicandu-i acestuia intentiile organizatiei si ca se pune sub ordinele sale. Generalul Petrescu urma sa dea un ajutor important organizatiei prin relatiile pe care le avea cu occidentalii, indeosebi cu americanii.
Maiorul Nicolae Nitescu a procurat grupului din Apuseni explozibil si tuburi amortizante, precum si niste piese care faceau parte din dispozitivele de alarma pe care le avea in vedere Dabija, construite la ateliere din Capitala. In decembrie 1948-ianuarie 1949, un curier al maiorului Dabija, pe nume Cosma, s-a deplasat la Bucuresti, unde prin intermediul lui Nitescu a achizitionat diferite materiale (coli de hartie, o pereche de bocanci, un stilou, plicuri, o pila de fierastrau, smirghel, sfoara, ace de cusut si alte obiecte casnice).
La inceputul anului 1949, grupul Dabija avea 24 de membri, plus un numar important de sustinatori in localitati. Dintre acestia, ii cunoastem nominal, pe langa cei deja amintiti, pe mai multi dintre ei: Avram Ihut si Ion Ihut, ambii din Bistra; Misu Ioan din Dealul Capsei, comuna Bistra; Ioan Oarga, student la Academia Comerciala din Brasov; Simion Moldovan, student la Academia Comerciala din Bucuresti. Se mai afla in tabara din munti si sotia maiorului Dabija.
Liga Apuseana a Motilor (LAM) si colaborarea cu Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci a beneficiat si de ajutorul unor organizatii subversive din localitatile mai mari din jurul Muntilor Apuseni, dupa cum reiese din memoriile unor contemporani. Spre exemplu, Alexandru Lazar, magazioner la intreprinderea Industria Sarmei, din Campia Turzii, dar originar din comuna Musca, situata intre Bistra si Baia de Aries, a ajutat grupul Dabija (dar se pare ca si grupul capitanului Diamandi Ionescu, care actiona in vecinatate) cu echipament si alimente. Ba mai mult, el a initiat chiar constituirea unei organizatii de sprijinire a partizanilor, de propaganda anticomunista, pentru ca intr-un moment favorabil sa treaca la actiune deschisa. Gruparea a primit numele de Liga Apuseana a Motilor. Alexandru Lazar a intocmit un manifest anticomunist, pe care prin intermediul catorva colegi si prieteni din Campia Turzii, Turda, Cluj etc. l-a difuzat in diferite locuri din tara. Batut la masina, manifestul era pus in cutii de chibrituri, distribuite apoi fie direct unor persoane, fie prin oferirea amabila a unui foc in vederea aprinderii tigarii si “uitarea” in mana fumatorului, fie prin scaparea pe jos in aglomeratii, de unde erau ridicate intamplator de trecatori. Lazar a inmanat un astfel de manifest unui ucenic, al carui tata se inscrisese in partidul comunist, iar tanarul l-a depus la secretarul organizatiei de partid de la Industria Sarmei. Filat de Securitate timp de mai multe saptamani, Alexandru Lazar a fost prins in primavara anului 1949 in timp ce urca la munte in vederea intalnirii cu fratii Macovei si cu alti partizani. In acel moment avea la el cateva perechi de bocanci pe care le achizitionase cu sacrificii pentru partizani.
Distrugerea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
Seful Securitatii din Campeni, un anume Nicoara, a exercitat presiuni extraordinare asupra populatiei din zona pentru a da de urma partizanilor. In cele din urma, practicile sale extreme au avut rezultatele scontate, reusind sa afle unde se gasea adapostul grupului Dabija. O marturie orala releva ca în identificarea grupului de catre Securitate ar fi jucat un rol "preotul militar ortodox Oniga", din Bucuresti, agent secret. Insa maiorul Dabija a aflat de tradarea preotului si l-a arestat. Potrivit altor surse orale, un grup de rezistenta din vecinatate, aflat sub comanda sublocotenentului deblocat Stefan Popa, a fost infiltrat de Securitate. Agentul principal al politiei politice a fost un anume Emil Oniga (însa maior), din Cluj (sau comuna Micoslaca), care ajunsese falit în urma jocului de carti, a petrecerilor cu femei si a bauturii. Se pare ca, de fapt, maiorul Oniga constituise în 1948 o organizatie subversiva formata din militari. Securitatea a lansat ideea ca Oniga era agentul ei, inclusiv maiorul Dabija crezand zvonul. Organizatia maiorului Oniga avea sa fie tradata, iar membrii ei arestati si condamnati în anul 1949.
Prin intermediul primarului Iuliu Ghera, Augustin Rastei, din comuna Bistra (sau Varsii Mici), a fost recrutat de Securitate în ianuarie 1949. Frate vitreg al partizanilor Avram si Traian Ihut, Augustin Rastei a profitat de garantiile date de cei doi si a intrat în grupul maiorului Dabija. El a transmis politiei politice informatii despre situatia de pe Muntele Mare. Mai mult chiar, la 1 martie 1949 l-a convins pe Avram Ihut sa se predea. Securitatea si Militia l-au prins pe Avram Ihut în noaptea de 2 martie 1949, în satul Garde, dupa care l-au dus la Campeni. Supus torturilor, prizonierul a recunoscut ca era membru al grupului Dabija si a oferit informatii despre numarul de oameni si locul în care era amplasata cazemata acestora.
La 1 martie 1949, în tabara din munti erau doar 7 partizani, alti 5 fiind plecati dupa alimente. În 2 martie 1949 au sosit înca 17 luptatori anticomunisti, în zilele urmatoare fiind asteptate alte grupuri înarmate. Partizanii erau înarmati cu pistoale automate, arme ZB si grenade.
Grupul a fost distrus la începutul lunii martie 1949 ca urmare a unei interventii comune a Securitatii si Militiei. Trupe din Batalionul 7 Securitate Cluj (Floresti), dotate cu pusti, mitraliere si grenade, au fost transportate în camioane (un fost sergent din aceasta unitate amintea de transportul efectuat cu o garnitura speciala de tren) pe 3 (sau 4) martie 1949 în comuna Bistra. Soldatilor li s-au mai alaturat securisti si activisti comunisti din Campeni, efectivele ajungand la 150 de oameni. Calauze erau prizonierul Avram Ihut, brigadierul silvic Solomon Onet si padurarul Alex. Selagea. Dupa ce au parcurs 20 de km, în noaptea de 3/4 (sau 4/5) martie 1949, securistii au încercuit si atacat tabara partizanilor din locul numit La Grosi, în Muntele Mare. Colonelul Mihai Patriciu, seful Regionalei de Securitate Cluj, ar fi supravegheat întreaga actiune.
Potrivit marturiei unui localnic, sosirea trupelor fusese observata de partizani, care au trecut în aparare si chiar au reusit sa-i respinga pe securisti. Lupta a durat mai multe ore. Cativa luptatori, în frunte cu maiorul Dabija si cu unul din fratii Macovei, au reusit sa sparga încercuirea, retragandu-se prin padure pe Valea Filii. Unul din soldatii care au participat la asaltul asupra taberei partizanilor a oferit mai multe detalii despre lupta din Muntele Mare. La actiune ar fi participat forte importante, cel putin doua companii. Intrarea în cazemata era pazita de un plutonier de jandarmi si un caine lup. Securistii au împuscat cainele, moment în care partizanii au iesit afara si au deschis focul. Din cauza drumului lung facut prin zapada, mitralierele rusesti cu care erau dotate trupele de Securitate aveau probleme de functionare. Una dintre cele doua femei din grup i-ar fi spus lui Dabija ca situatia impunea predarea imediata. In acel moment maiorul a scos pistolul si a împuscat-o. Inarmata cu un pistol si cu un cutit, cea de-a doua femeie a încercat sa iasa din încercuire, dar a fost imobilizata de un plutonier, nu înainte de-i smulge acestuia complet o ureche. Maiorul Dabija a reusit sa iasa din încercuire dupa ce a provocat o explozie care a produs pierderi în randurile securistilor. Cat priveste pierderile partizanilor, batranul securist le ridica la 17 morti în lupta, precum si 8 prizonieri. Alti 11 oameni scapasera deoarece plecasera cu o zi în urma în satele din jur pentru a se aproviziona.
Documentele Securitatii ofera informatii diferite despre confruntarea sangeroasa din Muntele Mare: au fost ucisi în lupta 7 partizani, 12 au fost capturati (în frunte cu maiorul Dabija, iar 3 au scapat din încercuire. Unele marturii dau 5 morti (4 barbati si o femeie) si 11 prizonieri din randurile partizanilor. Se presupune ca femeia moarta ar fi fost sotia (însarcinata a) maiorului Dabija, care, fiind ranita si netransportabila, a fost ucisa chiar de sotul ei, pentru a nu cadea vie în mainile Securitatii. In timpul luptei, Alexandrina Pop a acordat îngrijiri ranitilor din ambele tabere, ceea ce avea sa se dovedeasca un atu în timpul procesului.
Au fost ucisi si 5 securisti: 2 plutonieri majori de jandarmerie, un subofiter si 2 ostasi din Batalionul de Securitate Floresti; alti 5 ostasi din aceeasi unitate au fost raniti. Alte documente dau 3 morti în randurile trupelor (un subofiter si 2 soldati) si 6 raniti (un subofiter si 5 soldati). Intr-un tabel ulterior apar 9 raniti din fortele de Securitate si Militie. Soldatii morti au fost transportati la poalele muntilor, iar mai apoi îngropati cu onoruri militare. Unul dintre partizanii grav raniti - un morar din zona Aiudului - a fost transportat cu caruta alaturi de securistii aflati în aceeasi situatie. Spre deosebire de acestia, el a fost batut cu ciomege de brad de catre militari pana si-a pierdut cunostinta.
Probabil distrugerea grupului s-a datorat si faptului ca membrii sai erau destul de slab înarmati. Asertiunea este probata si de faptul ca Securitatea a capturat în urma actiunii în forta doar 6 arme de razboi, 3 pistoale-mitraliera, 238 de cartuse si o grenada. În mod logic a existat un consum important de munitie în confruntarea cu Securitatea, de vreme ce aceasta a avut pierderi relativ importante.
Un pluton de securisti împreuna cu tineri racolati din comuna Bistra s-au întors la cazemata pentru a sterge urmele trecerii pe acolo a partizanilor. Deoarece nu aveau unelte corespunzatoare, nici explozibili, au dat foc adapostului, dar acesta nu a ars complet. Unul dintre civili a taiat la un moment dat degetul unui partizan mort pentru a-i lua verigheta, pe care si-a pus-o pe unul din degetele sale. Trupurile partizanilor au fost aruncate în magazia de alimente a grupului, sapata în coasta muntelui, dupa care acoperisul a fost surpat peste ele. In primavara, cand s-au dezghetat si au început sa se descompuna, cadavrele au atras animalele salbatice. Numai atunci, cativa ciobani au avut curajul sa sape o groapa adanca si sa le acopere cu un strat mai gros de pamant.
Imediat dupa atacarea taberei din munti a partizanilor, au început si arestarile între membrii sau sustinatorii grupului Dabija aflati în satele de la poalele muntilor, dar si în localitati mai îndepartate. Au fost retinuti 4 tineri, dintre care 3 elevi, care urmau sa plece în munti, 4 complici sau tainuitori din Bucuresti, 18 gazde, favorizatori, curieri etc. Numarul celor arestati în randurile grupului Dabija în primavara anului 1949 s-a ridicat, conform datelor Securitatii, la 34: 16 partizani si 18 favorizatori, dintre care unul fusese în PNT, un altul simpatizant PNT, unul era legionar, 2 simpatizanti legionari, unul fusese în Grupul Etnic German, 7 în Frontul Plugarilor, iar 21 erau neîncadrati din punct de vedere politic.
Dabija si Macovei au ajuns în cele din urma la o moara din catunul Cheleteni, unde se gaseau, pe langa morar, alti doi localnici. Deoarece în încapere se afla un tablou de-al "tov. Stalin", cum spusese unul dintre munteni, maiorul Dabija l-a obligat pe acesta sa manance hartia, ceea ce s-a si întamplat fara cracnire. Dabija si Macovei s-au despartit în locul numit Lipaia, primul încercand sa ajunga la Turda, iar cel din urma luand-o spre Rosia Montana. Dabija s-a ascuns la un moment dat în zona cantonului CFR Musca, cu intentia de a gasi un mijloc de transport sigur spre Turda. Fiind extenuat, dupa zile de haituire prin munti, el i-a cerut adapost pentru cateva ore lui Aron Dinis, care avea o casa langa calea ferata. S-a suit în podul grajdului, unde a adormit. Gazda a intuit ca era vorba de un luptator din munti, a chemat cativa vecini (printre ei, Avram Rastei Pinter si Petru Dura Zurlea), împreuna tabarand asupra maiorului Dabija, pe care l-au imobilizat, legat, batut si apoi l-au transportat în centrul comunei. Maltratarea a continuat pe drum, maiorul fiind lovit crunt de mai multi locuitori ai satului Garbe. Spre exemplu, Gheorghe Bucea zis Bacu l-a lovit cu securea în spate, în acelasi timp înjurandu-l. Maiorul Dabija a fost predat militiei comunale, dupa care a fost dus la Campeni, iar de acolo la Turda. Cei care l-au prins pe Nicolae Dabija au fost recompensati de Securitate cu cate 10.000 de lei. Ei au fost prezenti ca martori si în procesul desfasurat dupa cateva luni la Sibiu. Din documente ale Securitatii reiese ca prinderea maiorului Dabija s-a produs la 21 martie 1949.
Prima parte a anchetei maiorului Nicolae Dabija, foarte dura, s-a desfasurat la Securitatea din Turda. La scurt timp dupa aceea, maiorul a fost transportat la Bucuresti, unde a fost supus interogatoriilor. Se pare ca prima declaratie a dat-o în fata anchetatorilor din Directia Generala a Securitatii la 25 martie 1949. Comandorul de aviatie Tudor Greceanu l-a întalnit pe maiorul Dabija într-o celula din cladirea centrala a Ministerului de Interne (viitorul sediu al CC al PCR), la 4 aprilie 1949. La 16 aprilie 1949, un ofiter care se ocupase de anchetarea lui Nicolae Nitescu, Mihai Angheluta, Ioan Cara si Titus Ceausu propunea înaintarea acestora Regionalei de Securitate Cluj, unde se gaseau în acel moment si ceilalti retinuti din grupul Dabija. Securitatea a intentionat la un moment dat reunirea într-un singur lot a liderilor si membrilor importanti ai grupurilor de rezistenta din Romania capturati în iarna-primavara anului 1949. Din motive pe care nu le cunoastem, aceasta idee nu a mai fost pusa în practica.
Ulterior, cei arestati în legatura cu grupul Dabija aveau sa ajunga la Securitatea din Sibiu, unde au avut parte de anchete salbatice, conduse de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. In celula maiorului Dabija a fost introdus un informator care avea misiunea de a afla ce gandea în realitate detinutul. Metoda a dat rezultate, la începutul lunii iunie 1949 aflandu-se ca maiorul oferea informatii eronate anchetatorilor. Mai mult chiar, el intentiona sa evadeze în timpul transportului de la penitenciar la Securitate si sa reia lupta anticomunista. Locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii Sibiu, a luat masuri pentru a preîntampina o asemenea posibilitate.
Membrii familiei Macovei, care au jucat un rol central în grupul de rezistenta, au platit un pret urias. Din documente reiese ca Alexandru Macovei, zis Sandu, a fost ucis la 20 iunie 1949, la Brad, în timpul unei operatiuni a Securitatii (sora lui relata ca a fost prins în munti si executat fara judecata de o echipa de securisti pe raza comunei Musca, judetul Alba). Nicolae Macovei a fost ucis candva în cursul anului 1949, în timpul unei actiuni desfasurate de Securitate la Bucuresti (aceeasi sora povestea ca a fost ucis în propria-i locuinta din Capitala împreuna cu fetita sa de 4 ani). Traian Macovei a fost ucis la 25 iulie 1949, la Lupsa, nu departe de Bistra si Campeni (potrivit unei marturii el ar fi fost judecat de Tribunalul Militar Sibiu, condamnat la moarte si executat la 17 august 1950). Avocatul Viorel Macovei a fost arestat în 1951 la Sannicolaul Mare, judetul Timis, ajungand în cele din urma la Poarta Alba, unde a murit în conditii suspecte. Eugenia Bumbus, sora fratilor Macovei, a fost arestata la 6 februarie 1949 la Baia Mare, torturata de securisti, dusa apoi la Oradea, iar de acolo la Sibiu, de unde a fost eliberata în primavara anului 1949.
Din liste fragmentare aflam ca în luptele cu Securitatea au (mai) cazut: Ion Cigmaian, maistru din localitatea Sibot; Ieronim Contan, plugar din localitatea Coslar; Nicolae Moldovan, student din Teius; Cornel Pascu, învatator din Benic; Victor Vandor, învatator din Întregalde, actualul judet Alba. Au existat mai multe cazuri de luptatori anticomunisti ucisi de Securitate imediat dupa capturare, fara a mai ajunge în fata justitiei: Traian Lupea, din Obreja, judetul Alba; Alexandru Moldovan, din Teius, judetul Alba; Ioan Morarescu, învatator din Metes, judetul Alba; Axente Pacurar, student din Coves, judetul Mures; Nechifor Petrascu, plugar din Susa, judetul Alba; Gheorghe Picos, din Galda de Jos, judetul Alba; Eugen Pintea, student din Targu Mures; Sabin Solomon, student din Alba Iulia; Ioan Turcu, ceferist din Teius, judetul Alba. Este posibil ca unii dintre cei amintiti mai sus sa fi facut parte din grupul Stefan Popa, anihilat de Securitate la scurt timp dupa formatiunea maiorului Nicolae Dabija.
Represiunea s-a îndreptat si împotriva familiilor celor din rezistenta. Spre exemplu, parintii si sotia lui Ihut Traian, cu un copil de trei luni, au fost arestati chiar în noaptea în care se pregatea asaltul asupra taberei din munti a partizanilor. Bunurile lor au fost confiscate, ridicate si transportate la Campeni. Arestarile au continuat a doua zi în randurile localnicilor, fiind vizati oamenii mai înstariti, dar si intelectualii banuiti ca aveau sentimente anticomuniste. Între acestia s-au aflat sotii Gheorghe si Maria Balea; sotii Nicolae (sau Niculita, preot) si Constanta Bucea, Viorica Gasca (sotia pictorului Eugen Gasca), medic la dispensarul comunal, Alexandru Sofron Ganea, Ana Dura, vaduva de razboi. Dupa arestare, preotul Nicolae Bucea a fost dus la Turda si batut bestial de doi tineri ofiteri de Securitate (Octavian Sortan si Ion Dragea) originari chiar din comuna sa.
Procese, condamnari, executii
Membrii capturati ai grupului Dabija si cei din formatiunile de sprijin au fost reuniti în loturi, acestea fiind trimise în justitie în cea de-a doua jumatate a anului 1949.
Dosarul lotului Nicolae Dabija a fost instrumentat de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii din Sibiu. Un fost detinut îl descria astfel pe Craciun: "un om cu frunte îngusta, cu privire crunta, un om patruns de Satana, care nu zambea niciodata". Lotul Nicolae Dabija a fost judecat între 1-4 octombrie 1949 la Sibiu, în fata instantei fiind trimisi 25 de inculpati. Procesul s-a desfasurat cu usile închise. Nu au fost acceptati în sala decat tinerii activisti de partid, adusi de la diferite întreprinderi special pentru a vedea cum îsi primeau rasplata "dusmanii poporului". In presa oficiala avea sa se vorbeasca de prezenta în sala de judecata a "unui însemnat numar de muncitori din Sibiu si tarani muncitori din împrejurimi". De altfel, exceptand mici comunicate, autoritatile nu au oferit prea multe informatii despre procesul de la Sibiu.
Prin sentinta nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu au fost pronuntate 7 condamnari la moarte prin împuscare: Nicolae Dabija; Ioan Scridon, fost plutonier de jandarmi, din comuna Benic, actualul judet Alba; Traian Mihaltan, mecanic din Teius, actualul judet Alba; Titus Onea, nepotul fratilor Macovei, student în anul IV la Facultatea de Medicina din Cluj, originar din Rosia Montana, actualul judet Alba; Augustin Ratiu, taran, din comuna Sarmasel, actualul judet Cluj; Gheorghe Oprita, taran, din comuna Balomiru de Camp, actualul judet Hunedoara; Silvestru Bolfea, taran din comuna Întregalde, actualul judet Alba. Celelalte condamnari: Alexandra Pop, Mihai Angheluta, Nicolae Nitescu, Simion Moldovan, la munca silnica pe viata; Ioan Oarga, Avram Ihut, Gheorghe Balea, Dumitru Magureanu, cate 10 ani munca silnica; Ioan Boia, 8 ani munca silnica; preotul Nicolae Bucea, 10 ani temnita grea; Iosif Talnaru (apare si ca Tarnaru) si Petre Cabulea, cate 8 ani închisoare corectionala; Titus Ceausu si Ioan Cara, cate 7 ani închisoare corectionala; Alexandru Catarina, Gheorghe Bara si Constanta Bucea, sotia preotului Nicolae Bucea, cate 5 ani închisoare corectionala; Viorica Bututui, 1 an închisoare corectionala. In presa oficiala avea sa se consemneze: "Sala Tribunalului Militar Sibiu a fost plina de oameni ai muncii care si-au exprimat satisfactia pentru sentinta data de Justitia Poporului" (sic!).
Decizia de condamnare la pedeapsa capitala a primilor 7 inculpati fusese practic luata de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. Recursurile lor au fost respinse. Sub supravegherea lui Craciun, cei 7 partizani au fost ridicati din penitenciar în zorii zilei de 28 octombrie 1949, la ora 4,40, pentru a fi executati, dar fara a li se spune motivul. La ora 5,00 au fost dusi la locul executiei si asezati în linie. Lui Nicolae Dabija si lui Ioan Scridon li s-au citit ordinele de degradare, cel dintai din gradul de maior de rezerva, iar cel de-al doilea din cel de plutonier de rezerva. De asemenea, tuturor condamnatilor li s-a comunicat respingerea recursurilor. Toti au fost legati la ochi (maiorului Dabija nu i s-a îndeplinit dorinta de a fi scutit de aceasta "favoare"), dupa care au fost asezati pentru executie. Condamnatii au rostit diferite cuvinte înainte de a fi împuscati. Traian Mihaltan a spus: "Cu aceeasi moneda va vom plati!". Silvestru Bolfea a zis: "Doamne ajuta!". Nicolae Dabija a strigat: "Traiasca Romania!". Probabil pentru a alunga nedumerirea din randurile soldatilor, comandantul plutonul de executie a spus imediat dupa aceea: "Tovarasi, ne-am îndeplinit datoria fata de clasa muncitoare" (sic!). La executie asistasera comandantii militari din Sibiu, membrii Biroului Judetenei PMR Sibiu si avocatii apararii. Cadavrele au fost apoi preluate de Militie si Securitate si îngropate sub directa supraveghere a locotenent-colonelului Gheorghe Craciun.
In perioada urmatoare, securistii aveau sa încerce sa-i intimideze pe alti retinuti din organizatia lui Dabija, amintindu-le ca maiorul a fost "împuscat ca un caine". Moartea maiorului Nicolae Dabija avea sa fie înregistrata la Primaria orasului Sibiu abia dupa 14 ani, sub nr. 6/11 octombrie 1963, cum avem motive sa credem ca s-a întamplat si în cazul celorlalti partizani executati la 28 octombrie 1949. Timp de mai bine de 40 de ani nu s-a stiut unde au fost îngropate trupurile celor 7 partizani. A existat însa un martor neutru al teribilei scene din zorii acelei zile de octombrie 1949, care a tinut secretul pana dupa caderea comunismului. Ion Silaghi, gropar la cimitirul reformatilor din Sibiu, a asistat întamplator la executie, ascuns dupa un tufis. Mai întai, securistii i-au pus pe cei 7 partizani sa-si sape groapa. Dupa împuscarea lor, soldatii au aruncat pamant peste ei, pe care doar l-au nivelat. Timp de cateva decenii, de ziua mortilor, groparul aprindea o lumanare pe mormantul fara cruce. Asa a reusit sa tina minte cu precizie locul unde se gaseau osemintele celor sapte. Prabusirea comunismului i-a permis lui Ion Silaghi sa faca public secretul sau. Pe baza marturiei batranului gropar, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania-filiala Sibiu, procurorii criminalisti si militari, politistii judiciari, un medic legist si persoane particulare au demarat operatiunile de identificare a ramasitelor partizanilor din Apuseni. La locul indicat au fost gasite, în ianuarie 1994, oseminte, bocanci, haine, inelul maiorului Nicolae Dabija si o bucata din dantura de aur a lui Titus Onea. Unul din numeroasele secrete ale Securitatii fusese adus la lumina.
Pentru Alexandrina Pop instanta luase initial în calcul condamnarea la moarte, la care s-a renuntat cand un ofiter de Securitate a spus în fata instantei ca a vazut-o pe inculpata acordand asistenta medicala ranitilor indiferent de tabara. Dupa condamnare, tanara a fost trimisa în lagarul de la Mislea, de unde a trimis o scrisoare surorii ei, însa dupa aceea nu s-a mai aflat mult timp nimic despre ea.
Impreuna cu alti condamnati la detentie din lotul sau, Ioan Oarga a fost dus la Aiud, iar în noiembrie 1949 a fost expediat în infernul de la Pitesti, unde tocmai începea asa-numitul proces de "reeducare", pe care l-a cunoscut din plin. Dupa ce a trecut pe langa moarte a fost trimis si la Canalul Dunare-Marea Neagra, în lagarul de la Peninsula, apoi la Deva, Brasov si Aiud, unde experientele nefaste au continuat pana la eliberare.
Parintii Alexandrinei Pop, Gheorghe si Maria Balea, au fost si ei arestati, lasand acasa patru copii cu varste între 3 si 13 ani. Cum aminteam, în urma procesului judecat de Tribunalul Militar Sibiu, Gheorghe Balea s-a ales cu 10 ani închisoare si confiscarea averii, din cauza ajutorului oferit partizanilor. El si-a ispasit condamnarea în închisorile Turda, Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Jilava, Oradea, precum si în lagarele de munca fortata Peninsula si Valea Neagra, de la Canalul Dunare-Marea Neagra. Maria Balea a fost tinuta timp de 11 luni în stare de arest, dupa care s-a întors acasa. In lipsa ei, copiii fusesera torturati psihic de militianul Ion Daraban. Insa presiunile psihice au continuat, familia fiind ocolita de sateni, chiar supusa batjocurii unora care voiau si în acest fel sa obtina bunavointa puterii. Au fost supusi la cote imposibil de achitat, pretext pentru a li se confisca toate alimentele din casa. Ion Andresel, de 73 de ani, bunicul copiilor amintiti, a fost arestat în 15-16 august 1950 de la stana sa, torturat si împuscat în cap la Poarta Intrecai (sau Poarta Intrecailor, dar si Poarta între Cai), la intersectia a patru drumuri, în marginea satului Bistra. Potrivit unui martor, echipa de securisti i-a scos ochii batranului înainte de a-l împusca. Ingropat la suprafata, cadavrul sau a ajuns hrana pentru lupi.
Persecutiile nu s-au oprit aici. In noaptea de Rusalii a anului 1952, familiile Sofia Andresel (sotia lui Ion Andresel, cel asasinat de Securitate) si Maria Balea (fiica celor amintiti) cu cei patru copii minori (Sofia, Aneta, Laura si Liviu), Ion si Elena Catalina, Gheorghe si Sofia Bucea, precum si Maria Trifa (sotia lui Iosif Trifa, ucis de politia politica) au fost ridicate de Securitate. Tuturor li s-a permis sa-si ia foarte putine lucruri, au fost transportati la cea mai apropiata gara, urcati într-un vagon de vite si trimisi în Baragan, în localitatea Stancuta, la 40 de km de Braila. Lasati în camp, deportatii au fost nevoiti sa-si construiasca adaposturi, iar pentru a se întretine au lucrat pe o plata derizorie la fermele de stat din apropiere. Abia dupa patru ani li s-a permis sa se reîntoarca acasa, unde din averea lor nu mai ramasese nimic. Spre exemplu, Maria Balea a constatat ca locuinta, mobila si lucrurile din casa erau distruse sau disparute; 13 vite si 10 oi fusesera luate de altii, iar cea mai mare parte a celor 15 hectare fusesera înstrainate. S-a aflat apoi ca bunurilor celor deportati fusesera furate sau distruse de consateni, cei mai zelosi dovedindu-se împuternicitul raional Ioan Selagea, agentul agricol Sabin Popa, secretarul PMR Petru Gata, precum si Constantin Toader, Nicolae Furdui, Nicolae Mimet etc.
Dupa arestarea sa în primavara anului 1949, Alexandru Lazar, liderul Ligii Apusene a Motilor, a fost dus la Securitatea din Turda, unde a avut parte de bine cunoscutul tratament al "organelor", ceea ce l-a determinat sa recunoasca legaturile directe cu partizanii din Muntii Apuseni.
In legatura cu aceasta organizatie au fost arestate peste 150 de persoane, dintre care 25 de femei. Intre ele se aflau Ioana David, gravida, si mama ei, în varsta de 60 de ani. Zeci de oameni s-au regasit la un moment dat în curtea Securitatii din Turda, cu mainile legate în lanturi si culcati cu fata în jos, asa cum le ordonase un securist care îi pazea. Doar unui batran care avea peste 80 de ani, era orb de mai multa vreme si ofta din greu i s-a îngaduit sa nu stea cu fata în jos. Octogenarul se numea Nichifor si era unchiul lui Alexandru Lazar, caruia îi declarase ca si el era gata sa contribuie la sustinerea partizanilor cu branza din productia proprie. Dintre cei arestati atunci mai sunt cunoscuti Nicodim Motora, taran înstarit din Certege, care daduse de mancare unui om necunoscut urmarit de Securitate; Iosif Razmeris, etnic tigan din comuna Mahaceni, paznicul cirezii de bivoli a localitatii, arestat deoarece nu îi denuntase pe doi necunoscuti care îi luasera cu forta mancarea din traista.
Din documente stim ca la sfarsitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie 1949, Serviciul Judetean de Securitate Turda avea în ancheta organizatia Liga Apuseana a Motilor, constituita din 36 de persoane: Alexandru Lazar, Maria Lazar, Panfil David, Teofil David, Ioan Filip, Vasile Moise, Eugen Suroiu, Iulian Popescu, Ion Carja, Victor Petruta, Alex. Cosma, Teodor Hisiu, Ioan Surdu, Gheorghe Pavel, Ioan Nicoara, Ilie Stoica, Valeria David, Ioana Petruta, Aurel Albu, Ioan Tarta, Salvina Oprea, Sofia David, Ioan Man, Dionisie Oltean, Vasile Nicoara, Ioan Vartan, Traian Petruta, Gheorghe Latis, Ioan Apahidean, Iosif Campian, Matei Radu, Gh. Teodorescu, Maxim Margineanu, Gh. Inocan, Ioan Fonoage, Pavel Huzmezan. Securitatea aprecia ca ancheta avea sa se finalizeze la 20 octombrie 1949.
Interogatoriile celor arestati în legatura cu Liga Apuseana a Motilor au fost foarte dure, "avandu-se în vedere ca securistii erau si anchetatori, oameni absolut nepregatiti, simpli meseriasi luati din fabrici si instruiti sa loveasca cu ciomegele pentru a obtine declaratiile necesare încheierii unui dosar de trimitere în fata tribunalului militar". Tortionarii primeau ordine de la Regionala de Securitate Cluj, dar si de la secretarul organizatiei de partid Turda, M. Schwarz (si-a schimbat numele ulterior în Mihai Negru, ocupand pozitii înalte la Cluj, în învatamant). Un rol l-ar fi avut în ancheta si un consilier sovietic prezent la Turda sub pretextul oferirii de sfaturi pe probleme economice. Intre anchetatori s-a remarcat o femeie, Margareta Hegedus, care se specializase în lovirea barbatilor peste testicule pana cand acestia îsi pierdeau cunostinta. In anii 1949-1950 se spunea ca omorase în bataie doua persoane, iar în actiunile de lichidarea a partizanilor din Muntii Apuseni împuscase personal cinci oameni.
Grupul celor arestati si inclusi în acest lot a cunoscut înca din faza cercetarilor frictiuni interne. Unii arestati - în special muncitori din fabrica de la Campia Turzii, între ei evidentiindu-se Ioan Nicoara si Maxim Margineanu - si-au manifestat nemultumirea în arest ca Alexandru Lazar era cap de lot. In mod paradoxal, ei nu puteau accepta ca organizatia lor nu fusese initiata si condusa de cineva cu statura intelectuala deosebita si cu un important prestigiu social.
Securitatea a urmarit impunerea lui Ion Carja ca lider al acestui lot, încercandu-se obtinerea declaratiei sale ca a predat manifestul organizatiei, prin intermediul lui Serafim Buta, agent de presa, Misiunii Americane la Bucuresti. In acest fel s-ar fi obtinut implicarea Statelor Unite într-un proces care ar fi permis invocarea unei cunoscute teze sovietice, ca imperialismul american dorea subminarea regimurilor "populare".
Lotul Alexandru Lazar a fost judecat de Tribunalul Militar Cluj în ianuarie 1950, fiind permis accesul publicului, inclusiv al rudelor celor inculpati. Acuzatiile au fost diverse: legaturi directe cu grupurile de rezistenta armata anticomunista, relatii cu Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, pregatiri pentru primirea unor parasutisti în eventualitatea unei interventii straine, agitatii anticomuniste si asocierea în "actiunile criminale" ale altor grupuri paramilitare, toate încadrabile în articolul 209, punctele 2-4 din Codul Penal. Pedepsele pronuntate în cazul acestui lot au variat între maxim 10 ani, cazul lui Alexandru Lazar, si minim 2 ani, pentru Ioan Nicoara. Ion Carja a primit o condamnare medie, constand în 5 ani închisoare corectionala, 3 ani interdictie civila si confiscarea averii.
Executii fara judecata
Securitatea a dovedit cu prisosinta, în mod deosebit în primii ani de existenta, ca nu respecta nici macar legile existente. Ea a încalcat de nenumarate ori hotararile judecatoresti. Astfel s-a întamplat si în cazurile unor partizani, care, desi condamnati la diferite termene de detentie, au fost totusi asasinati. Unii dintre cei care au cazut victime acestei proceduri au facut parte din Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci sau au fost în legatura cu aceasta organizatie. La 2 aprilie 1950 au fost asasinate cateva persoane detinute la Regionala MAI Cluj: Simion Moldovan, elev la Blaj, condamnat anterior la munca silnica pe viata; Alexandru Maxim, munca silnica pe viata; Nicolae Nitescu, munca silnica pe viata; Alexandra Pop, munca silnica pe viata; Ioan Robu, munca silnica pe viata. In ziua de 3 aprilie 1950 a fost ucis Mihai Angheluta, condamnat la 20 de ani munca silnica. Documentele interne ale Securitatii aveau sa retina ca în toate cele sapte cazuri fusese vorba de "deces natural".
Ultimii membri ai grupului Dabija, Nicolae Salagea si Traian Ihut, au rezistat ca fugari izolati o vreme, dar în cele din urma au fost si ei ucisi în luptele cu Securitatea, primul în septembrie 1950, cel de-al doilea în iulie 1952.
Rezistenta armata anticomunista din zona Muntele Mare, în special a grupului condus de maiorul Nicolae Dabija, a avut parte si de recunoastere publica dupa caderea regimului comunist. In memoria celor ucisi în lupta, executati cu sau fara judecata, precum si a celor deportati, la 19 august 2001 a fost inaugurat un monument - o cruce - în comuna Bistra, judetul Alba.
---------------------------------------------
CONSEMNARI SUPLIMENTARE -
Gilăul răsună de tulnic şi pistoale
Fărădelegile comuniştilor se întindeau peste tot. Riposta a fost promptă după anul 1948. Uneltele puse în slujba cotropitorului rus au fost avertizate să nu facă rău oamenilor. Acolo unde nu s-a înţeles, sa trecut la sancţionarea vinovaţilor. Aşa cum i-am văzut acţionând pe partizanii colonelului Uţă Ion şi ai lui Gheorghe Arsenescu, la care au răspuns prezent şi cei ai inginerului Gavrilă, ai avocatului Spiru Blănaru şi ai fraţilor Arnăuţoiu, tot aşa în munţii brăzdaţi de valea Arieşului, Valea Ierii sau izvoarele Someşului Mic, îl vom întâlni pe moţ făcându-şi datoria şi cerându-şi dreptul la o viaţa liberă. În anii 1948-1949 oamenii stăpânirii au început să amuţească. Ici-colo erau găsite aruncate la marginea drumului unele dintre slugile comuniste care terorizau populaţia.
Pe drumurile ce plecau din Turda sau Cîmpeni, fie pe valea Arieşului, fie pe valea Ierii, pe la Lupşa, Poşaga sau Făgetu Ierii, se părea, noapte de noapte, că se instaurase libertatea şi, în căutarea ei, veneau şi din alte colţuri de ţară. Se dusese vestea până la Bucureşti că Dabija şi Diamandi îşi fixaseră jaloane de ţară nouă. Jandarmii nu mai aveau curajul să circule. Ceruseră ajutoare şi tremurau în posturi de teamă să nu fie călcaţi de potera haiducească. În vara anului 1948 Securitatea din Bucureşti l-a însărcinat pe Alexandru Drăgulănescu, devenit specialist în recrutare şi predare de material uman, să afle cât mai mult din ceea ce se petrece la Muntele Mare. Acesta îl găseşte pe Ion Robu, tânăr entuziast, licenţiat al Academiei Comerciale, care, crezând că se apropie sfârşitul regimului comunist, a fost gata să plece la faţa locului pentru a da concursul acestei mişcări, din partea Tineretului Naţional Ţărănesc, însoţit de alţi doi tineri, Ionescu şi Maxim, absolvenţi ai Academiei Comerciale, Nelu Robu a plecat în Apuseni şi, prin intermediul sătenilor, a ajuns să stea de vorbă cu şefii mişcării de rezistenţă de acolo. Cei trei bucureşteni au fost impresionaţi de viaţa acestora în munţi, de discuţiile purtate la lumina opaiţelor şi de drumurile parcurse pe înnoptate. Revenii la Bucureşti, Nelu Robu a povestit celui ce l-a trimis acolo ce a văzut şi a discutat. Ieşit din închisoare, am aflat întâmplător de această poveste şi i-am transmis lui Robu, printr-un prieten, să se ferească de Drăgulănescu. Mai târziu, la Jilava, am avut un indiciu că i s-ar fi comunicat, dar n-a ţinut cont de mesajul meu. La încurajările lui Drăgulănescu, Robu a plecat din nou la drum, desigur cu alţii pe urmele lui.
Bineînţeles, Siguranţa, transformată în Securitate, lucra acum pe mai multe planuri, astfel că a infiltrat şi un maior lângă Dabija. Forţele armate dirijate de la Sibiu, Cluj şi chiar Bucureşti, unele devenind disponibile după căderea grupului Uţă-Blănaru, au fost puse în acţiune sub comanda maiorului Gheorghe Crăciun şi au intrat în acţiune. Groaza s-a aşternut peste moţi, peste sate.
Noapte de noapte, sătenii erau arestaţi pentru a tăia partizanilor orice sursă de aprovizionare, urmărind în acelaşi timp şi descoperirea ascunzătorilor. La represiunile împotriva moţilor, partizanii au răspuns cu aceeaşi monedă. La marginea comunei Brăzeşti, între Sălciua şi Baia de Arieş, a fost găsit împuşcat de jandarmi Vasile Meşter. A urmat un nou val de teroare şi noi ridicări de oameni. Sălbaticele Chei ale Turzii şi Arieşului deveniseră şi mai sălbatice din cauza acestei invazii, care ridica până şi pe ciurdari, lăsînd vitele la voia întâmplării.
Ţăranii Ilea, tată şi fiu, de pe Valea Ierii, au fost împuşcaţi şi aruncaţi la marginea drumului între Ocoliş şi Runc, iar Grigore Ilea, din neamul lor, după ce a fost schingiuit pe la Securitate, a ajuns la "Canalul Morţii". În toamna anului 1949 Mihai Cucu a fost asasinat şi aruncat la marginea comunei Ceanul Mare, iar Gheorghe Cucu, fratele lui, a ajuns în lagărul de exterminare de la Peninsula, în aceeaşi perioadă, locuitorii văilor Galdei şi Stremţului au trecut timp de o săptămână, în drum spre Teiuş, pe lîngă trupul mutilat al lui Nicolae Moldovan, împuşcat în luptă şi aruncat la marginea Benieului. Tot pe atunci a fost împuşcat şi locotenentul Ionescu. Beldeanu Ion din comuna Mihalţ, judeţul Alba, a fost arestat pe 6 martie 1950 şi, după condamnarea la 25 ani muncă silnică, a fost omorât, fiind executat cu lotul Dabija de la Sibiu, iar familiei i s-a transmis certificatul nr. 37.061 din 5.IV. 1950, cu diagnostic "mort din cauza: insuficienţă cardiacă". Mărginean Petre din comuna Obreja, judeţul Alba, condamnat pe 5 aprilie 1950 de Tribunalul Militar Sibiu, a fost omorât pe 25 iulie 1957 şi familiei i s-a comunicat numai în anul 1965.
Chicoş Florian din Galda de Jos, judeţul Alba, a fost condamnat la 20 ani de Tribunalul Militar Sibiu şi a fost executat pe 5 aprilie 1950. Jalea Emil din Galda de Jos, judeţul Alba, condamnat la 20 de ani de Tribunalul Militar Sibiu, a fost executat pe 5 aprilie 1950 cu lotul Dabija. O adevărată cursă de urmărire a avut loc după inginerul Traian Macovei şi după fratelui lui din satul Muşca, de lângă Lupşa. Acesta din urmă era învinuit că ar fi omorât doi plutonieri de jandarmi. Maşinile Securităţii înconjurau muntele şi oamenii înarmaţi pătrundeau toi mai adânc în ascunzişurile lui. În urma lor alte maşini încărcau moţii şi-i transportau spre Turda, Alba Iulia, Cluj şi Sibiu. Molima Securităţii s-a abătut şi asupra satelor: Albac, Baia de Arieş, Buru, Cacova, Certege, Galda, Întregalde, Lunca, Lungeşti, Lupşa, Mogoş, Ocoliş, Poşaga, Rîmeţi, Roşia Montană, Runc, Sălciua, Ţelna, Vălişoara. Satele au fost răscolite de la Mărişel, Măguri şi Răcătău, de pe valea cu acelaşi nume, care-şi mâna firul de apă spre Cîmpeni şi mai departe, la Cîmpia stropită de sângele lui Mihai Vodă Viteazul, vestind că "ţara arde de morminte, cum arde cerul de făclii".
Au mai fost ridicaţi Maria şi Cornel Păcurariu din comuna Miceşti şi dispăruţi au rămas până în ziua de azi. Alte făclii s-au aprins pe cer. Ţăranii Abăcioaiei Crişan şi Ştefan Pop au fost împuşcaţi pe marginile drumurilor. Traian Grigorescu, student din Caracal, a fost executat la Sibiu. După decenii şi decenii, vorbind cu un supravieţuitor al acestei mişcări de rezistenţă din Ţara Moţilor, acesta mi-a spus: "Curios! întrebam când pe unul, când pe altul dintre aceşti ţărani care formau marea majoritate a celor ce veniseră în munţi: - Cit pământ ai, nene ? Nu puteam înţelege răspunsul lor unanim: - Nimica ! Auzi, dumneata - mi-a spus uimit interlocutorul - aceşti oameni, care nu aveau nimic de apărat, au pus mâna pe armă să salveze biata ţărişoară! Mă întrebam unde erau cei cu stare ? Pe cei cu cap îi ştiam deja porniţi pe drumul Jilavelor şi Aiudurilor. Aceşti ciurdari şi dodari, fără pită şi fără ţarină, băjenari din iarnă-n iarnă, se angajau să îndrepte orânduirea intrată în mâna muscalului!" Era porunca de dincolo de veacuri: "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru sfânta dreptate !" "De veacuri îmi tot pun în sac oftatul şi toamna plec la vale prin vâlcele" Tot în acea toamnă, cu sutele au pornit moţii pe drumul închisorilor, osândiţi de o dreptate ciungă.
Şi nu exagerăm dacă spunem că şi-au luat cu ei ciolanele ce "le ies prin piele" şi cu satele s-au mutat în lagărele de exterminare de pe valea Canalului plângerii neamului românesc. Dintre ei, încercăm să smulgem uitării pe: Ion Bîrsan, Vili Braicu, Aurel Brumă, Ion Cîmpeanu (şef de secţie financiară la Turda), Ana Cibu (ţărancă), Ioana David (ţărancă, gravidă în momentul ridicării), Ion şi Pamfil David (ţărani), Teofil David (student), Victor Gherman (ţăran din Rîmeţi), Goia, Guţiu Hădăran (ţăran din comuna Viişoara), Hăngănuţ, Alexandra Lazăr (ofiţer invalid), Petre Luscov (ţăran din comuna Galda de Jos), Mihai Iubu (medic, arestat pentru că a îngrijit partizanii răniţi în zona văii Drăganului), Traian Istrate (notar din Ciugud), Ion Micu (din comuna Galda), Ion Mihuţ (ţăran din comuna Întregalde), Ariton Moldovan, Ion Nicoară, Gheorghe Pavel (din Turda), Gheorghe Popa, Ion Popescu (şef de gară din Lupşa), Ion Pop-Boabă, Ion Pop Aderii, Vaier Rusu, Raveca Stan (ţărancă), Manoilă Secui, Ion Cîrje (doctor în drept, din comuna Mihai Viteazu), Gheorghe Latiş, Eugen Soroiu ("doctor fără voie" din Lupşa, poreclă ce i-a dat-o Remus Radina, deoarece la Canal orice meserie i s-ar fi potrivit, în afară de cea de medic pe care i-a fixat-o ofiţerul politic), Stanciu (student la laşi), Mihai Tomuş, Trifu (din Turda). Anchetarea şi chinuirea celor arestaţi s-au desfăşurat la Turda, pentru cei implicaţi în acţiuni de ajutorare şi la Alba Iulia şi Sibiu pentru cei ce au participat la lupte. Printre schingiuitori s-au numărat: Gheorghe Crăciun (maior), Margareta Hegheduş (care a împuşcat partizani în munţi şi a torturat pe cei arestaţi), Herta Kovacs, Gheorghe Mezci, Moravetz, Victor Nistor, Isaia Pop (un adevărat călău, care a murit într-un accident de motocicletă fără a se fi elucidat cauza acestuia). Lotul a căzut nu numai din pricina cozilor de topor venite de la Bucureşti după Ion Robu, dar şi ca urmare a infiltrării maiorului Ion Oniga, căruia drept răsplată i s-au dat 5 ani de muncă la Canal. După eliberare a fost responsabil la un magazin din comuna Miroslava.
Dintre conducătorii prinşi în viaţă, şase au fost condamnaţi la moarte. Au stat tot timpul în lanţuri la Sibiu. Se cunosc numele lui Dabija (executat), Iosif Oanea (student, executat), Vasile Rusu (ţăran din Satu Nou - Baia Mare, executat), Ion Robu (căruia i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi avea să moară în închisoare). Despre ceilalţi se ştie că "erau tineri şi voinici", după relatările unui filozof care era într-o celulă apropiată. Au mai fost condamnaţi: Maxim la 15 ani şi Ionescu la 10 ani, ambii din Bucureşti. În anul 1950, Ion Robu, trecând prin Jilava şi auzind că sunt acolo, mi-a comunicat prin cineva că Sandu este omul Securităţii şi din cauza lui a căzut. Bănuiesc că a fost un răspuns la mesajul pe care i-l transmisesem cu doi ani înainte şi de care nu ţinuse cont. Dar poate ne-a fost dat ca fiecare să avem o iudă pe urmele noastre. Ne scapă numele unui viteaz cioban, executor testamentar al voinţei strămoşeşti, exemplu pentru generaţiile viitoare: în iulie 1952, dinspre Gilău, pe valea Someşului Rece, între vârful Testiaşu şi Răcătău, veneau oamenii Securităţii, răspândiţi în trecători; în schimburi iuţi de plumbi a fost secerată o mare parte din companie. Pe o colină, baciul îi aştepta singur, cu arma devenită neputincioasă, rezemat de brad.
Teroarea se abate asupra Ţării Moţilor
Vom prezenta mai jos o condamnare la moarte în public, extrasă din relatarea unui martor ocular, si reţinută de Ovidiu Vuia. Comuna Iara este situată în depresiunea văii râului cu acelaşi nume, la 5 km. după ieşirea acestuia din Munţii Săcel şi Băişoara. Întinsă pe o suprafaţă mare şi înconjurată de munţi, la vest Muntele Mare, la sud Munţii Trascăului, închisă la nord de peretele Gherghei, Iara este sediul unei foarte vechi diviziuni administrative, cu un tîrg tradiţional, cu numeroase întreprinderi comerciale, cuprinzând cel mai mai mare număr de sate din România. Unul din acestea, Agriş, este locul de naştere al primului 5 6 erou al Unirii de la 1918, Ion Arion, împuşcat mişeleşte de jandarmii unguri pe podul din gara Teiuş, în timp ce se ducea la AJba Iulia. Agriş este situat pe un platou de pe vârfui Cremezeu. Din Iara nu se vede decât clopotniţa bisericii din sat, când soarele se reflectă pe acoperişul său de tablă zincată. Pentru a ajunge în sat cu căruţa trebuie să dai un ocol muncelului pe faţa despădurită a acestuia, transformată în sute de terase. O potecă străbate loturile de cereale, cultivate prin rotaţie de culturi, şi-ţi permite să ajungi în sat în două ore în loc de cinci. Toată partea cultivabilă din Cremezeu aparţinea unui grof ruinat, Tiri Gyula. Acesta, pentru a uşura munca pe pământul lui, construise un corp de clădiri pentru slugi şi un grajd pentru 6 perechi de boi pe care îi folosea la aratul teraselor după ce le îngraşă cu bălegarul lor. Om practic, groful supraveghea chiar si folosirea găinaţurilor din crescătoriile de păsări, organizate metodic. Odată ajuns pe vârful Cremezeu, aveai în faţă panorama satului străbătut de două uliţe principale. Printre case, în majoritate din lemn pe fundaţie de piatră, se distingeau două construcţii. Una era şcoala unde profesau institutorul şi soţia lui, cealaltă, înconjurată de grădini mari, aparţinea fostului director al şcolii, Gheorghe Taman, proprietar al unor terenuri agricole şi al unor livezi care îi permiteau să se considere un om destul de bogat. Moartea bătrânului a coincis cu intensificarea acţiunii de planificare a agriculturii: un an de cereale, un an de fânaţ. Acest sistem avea desigur un substrat. Mulţi ţărani erau dezorientaţi. Pentru a-i face să obţină din pământurile lor recolte din ce în ce mai mari şi a le lua până la ultimul bob de secară, s-au trimis la ţară instructori, în realitate un fel de jandarmi camuflaţi, care nu se pricepeau deloc la agricultură. Rolul lor era să supravegheze ţăranii astfel incit toate produsele cerealiere să fie adunate într-o singură arie de treierat; în acest fel ţăranul era constrâns să livreze cota către stat. Dacă îi mai rămânea ceva, cu atât mai bine.
Dacă nu, îi rămâneau sapa şi grebla. În faţa acestei situaţii, ţăranii au renunţat la toate avuţiile lor şi au emigrat către oraş. Unii dintre ei au luat drumul pădurii. Bătrânul învăţător din Agriş lăsase la moartea sa doi copii: o fată, Letiţia, şi un băiat, Ghiţă. Letiţia era elevă la liceul din Turda, Ghiţă era student în anul patru la Medicină. Pentru a înlătura copiii de la succesiunea tatălui lor, agentul agricol a început să-i ameninţe: pe Letiţia cu închisoarea şi pe Ghiţă cu eliminarea din facultate.
Un militar profesionist: Nicolae Dabija
Nicolae Dabija s-a nascut la 13 (sau 18) aprilie 1907 in orasul Galati, judetul Covurlui (astazi Galati), in familia unui tamplar. Ramas orfan de tata la 9 ani, copilaria si adolescenta i-au fost marcate de privatiuni. Din cauza problemelor materiale, in 1922 a intrerupt cursurile Liceului teoretic “Vasile Alecsandri” din Galati si s-a angajat ca functionar la o banca. In 1926 a intrat voluntar in armata, la Regimentul 13 Dorobanti Iasi, ceea ce avea sa fie inceputul carierei sale militare. Tanarul Dabija era apreciat de superiori, iar acestia l-au indemnat sa-si completeze studiile, astfel incat in 1926-1927 a urmat cursurile Liceului Militar din capitala Moldovei. Aceasta i-a permis sa intre prin concurs la Scoala Militara de Ofiteri de Infanterie de la Sibiu, pe care a absolvit-o in 1929. In anii urmatori a trecut prin diferite regimente, dar si pe la Liceul Militar “Ferdinand I” din Chisinau, unde a fost indragit de elevi. S-a casatorit in 1933 cu Florica Angheluta, dar nu a avut copii. Sentimentele sale anticomuniste, de altfel comune cvasitotalitatii ofiterilor romani, explica aderarea la asociatia Romania anticomunista, in anul 1936.
Pe 15 octombrie 1941, capitanul Nicolae Dabija a fost trimis pe frontul de Rasarit cu Regimentul 38 Infanterie. A participat in mod activ la luptele din Peninsula Kerci si din Caucaz, in 1942-1943. Confruntarile de aici l-au facut unul dintre cei mai cunoscuti ofiteri romani de rang inferior. Recunoscandu-i-se meritele, Nicolae Dabija avea sa fie decorat atat de romani (a obtinut inclusiv Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a), cat si de aliatii germani (“Crucea de Fier” clasa I si clasa a II-a). Potrivit unor informatii, Nicolae Dabija vorbea foarte bine limba rusa. El si-a alcatuit o echipa de sapte militari, care, echipati asemeni sovieticilor, treceau periodic - uneori la 3-4 zile - in liniile Armatei Rosii. Comandoul urmarea obtinerea de informatii despre dispozitivul local sovietic, ofiterul roman avand obiceiul de a lasa note de genul: “Pe aici a trecut capitanul Dabija”. Uneori romanii se intorceau in propriile linii si cu prizonieri. Ofiterul roman a participat la luptele pentru apararea Crimeii in toamna anului 1943-primavara anului 1944 si a fost ranit de doua ori, in cele din urma fiind evacuat in tara. Este de inteles de ce, atunci cand sovieticii au reusit sa reocupe Crimeea, ei l-au cautat pe ofiterul roman care pur si simplu ii sfidase, provocandu-le pierderi importante. Datorita ranii din Crimeea, care i se deschisese, dar si imbolnavirii de erizipel, maiorul Nicolae Dabija a ramas in spital si nu a participat la luptele de pe frontul de Apus. De la 1 decembrie 1944 a continuat sa serveasca la Regimentele 4 si 10 Graniceri.
Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, prin Decretul regal 1783/4 iunie 1945, Nicolae Dabija a primit din nou Ordinul “Mihai Viteazul” clasa a III-a cu spade. La cererea sa, la 22 iulie 1946 a fost trecut in cadrul disponibil. Datorita decorarii sale cu “Mihai Viteazul”, maiorul Nicolae Dabija a fost improprietarit cu cinci hectare de pamant langa Arad, mai precis la Aradul Nou, unde s-a si stabilit cu sotia dupa 1946.
Insa rusii nu aveau obiceiul sa-i uite pe cei care le produsesera importante pierderi in timpul razboiului. Pentru a scapa de grave si previzibile consecinte, Nicolae Dabija s-a ascuns. El avea sa fie mentionat in actele Securitatii drept “criminal de razboi”, dar fara a se preciza care erau crimele sale.
Fratii Macovei
Familia Macovei (apare si sub forma Macavei) era una dintre familiile respectabile din comuna Bucium (sau Bucium Muntari), actualul judet Alba. Nicolae Macovei a fost inainte de 1940 comisar in Siguranta Generala a Statului, calitate in care le-ar fi cercetat pe activistele comuniste Ana Pauker si Constanta Craciun. Deoarece comportamentul sau fusese civilizat, N. Macovei a fost doar pensionat in 1945 si lasat in pace o vreme. Revenit in comuna Bucium, a intrat in conflict cu Ioan Jurj, seful comunistilor locali. A reusit sa scape de arestare, desi in urmarirea lui (si a fratilor sai) au fost angrenate importante forte represive. Ceilalti frati Macovei aveau profesii diverse: Alexandru era ofiter, Traian era subinginer, Viorel era avocat. Ei erau nepotii lui Stefan Ciceo Pop, fost fruntas al Partidului National din Transilvania.
Daca e sa dam crezare sintezelor Securitatii, fratii Traian si Alexandru Macavei erau urmariti de jandarmerie in vara anului 1948 pentru contrabanda cu aur si pentru furt. Traian a ranit patru politisti care-l urmareau, apoi a plecat in munti impreuna cu fratele sau Alexandru. Ei au ucis in timpul unei lupte, in octombrie 1948, doi plutonieri majori de jandarmerie (se pare ca ultima actiune s-a produs in Rosia Montana). In 1948, fratii Traian, Alexandru si Nicolae Macavei erau mentionati intr-un document al Securitatii ca initiatori ai unui grup de rezistenta armata anticomunista in sud-estul Muntilor Apuseni.
Constituirea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
In contextul schimbarilor politice importante din Romania, maiorul Nicolae Dabija a intrat in contact cu persoane implicate in rezistenta anticomunista. Prin intermediul maiorului deblocat Ion Opreanu, in februarie 1948, Dabija i-a cunoscut pe fratii Macovei. Avea sa se constituie astfel organizatia Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci (mai apare si sub numele de Frontul Apararii Patriei Romane). Decizia maiorului de a se angaja in lupta anticomunista avea sa primeasca un impuls ca urmare a arestarii fratelui sau, maiorul Mircea Dabija, membru in organizatia Rezistenta spirituala (grupul Turda), de sub conducerea comandorului Vania Dicescu. Securitatea avea sa-i considere pe Nicolae Dabija si pe Traian Macovei drept liderii Frontului Apararii Nationale. In faza initiala, organizatia a difuzat manifeste antiguvernamentale sub forma de proclamatie, manifeste elaborate de maiorul Dabija.
La 19 decembrie 1948, maiorul Dabija a avut o consfatuire cu fratii Traian si Alexandru Macovei, precum si cu liderii gruparilor anticomuniste din judetul Alba. Pe 22 decembrie 1948, grupul Dabija-Macavei (in continuare grupul Dabija) a atacat Perceptia Teius, de unde a luat 310.000 de lei, pentru a-si procura armament, munitie, masini de scris, un sapirograf si 100 de percutoare pentru confectionarea minelor, dar probabil si pentru a marca deschis lupta impotriva regimului. S-a planuit si atacarea depozitului de armament de la Campeni si cazarma Batalionului de Vanatori din aceeasi localitate.
Grupul Dabija opera pe versantul oriental al Muntilor Apuseni, mai exact pe Muntele Runculetul Grosilor, sub Muntele Mare, judetul Turda, in apropierea comunelor Bistra si Campeni. Zona era montana, neprielnica agriculturii. Din acest motiv, cei mai multi locuitori isi castigau existenta muncind in padure la taierea si transportarea lemnului, dar si din pescuit si vanat. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, motii din zona facusera parte din Batalionul 1 Fix, iar dupa incheierea pacii multi au continuat sa detina arme si efecte militare.
Maiorul Dabija si cativa dintre apropiatii acestuia s-au deplasat in toamna anului 1948 la circa 20 de km nord-est de Campeni, pe Muntele Mare, la cota 1201, unde au ales un loc pentru instalarea taberei. Potrivit unei marturii, au fost construite doua adaposturi mari, captusite cu barne de brad. Alte date mai amanuntite - furnizate de documentele de arhiva si de martori - scot in evidenta ca pentru a se adaposti si a se putea apara partizanii au construit “o cazemata foarte bine reusita si intarita din lemn si piatra”. Cazemata inca mai era vizibila si dupa 40 de ani. “sEat a fost sapata in coasta unui munte acoperit de molizi: podeaua, peretii si tavanul au fost facute din grinzi rotunde de molid si armate la fel ca in lucrarile miniere. Apoi a fost acoperita cu glii de pamant si iarba peste care s-au implantat braduti pentru a masca mai bine locul. Inauntru, pe lateral si-n fund erau injghebate paturi de scanduri (priciuri) unde puteau sa se adaposteasca chiar 50 sdet persoane. Intrarea era la nivelul solului, orientata spre vale. Tot spre vale erau si doua gemulete cu sticla (...). Inauntru, chiar langa intrare, in ambele parti erau doua masute de lemn, iar in partea stanga o vatra inchisa cu un cos care iesea printre glii numai pana la nivelul solului. In aceasta vatra se aprindea un foc abia palpait pentru a mai dezgheta atmosfera.” Grupul a stat in cazemata intreaga iarna a anului 1948-1949. Se facea de paza in permanenta, conform unui grafic stabilit de maiorul Dabija, nefiind exceptat nici un membru al grupului, nici macar femeile. Maiorul Dabija si-a organizat oamenii din directa subordine in grupe si a realizat un program de instruire militara. De asemenea, s-au confectionat mine din bucse de caruta, care contineau trotil si capse. In vederea mentinerii disciplinei, tot maiorul Dabija a redactat un regulament militar, incluzand indatoriri, recompense si pedepse, precum si un juramant, preconizat a fi depus pe 4 martie 1949.
Cei mai multi membri ai grupului din munti erau straini de zona. Intelegem de ce, daca din punct de vedere “tehnic si administrativ” conducerea o avea maiorul Dabija, in ceea ce priveste orientarea in teren un rol important a revenit lui Traian Ihut si ex-plutonierului Ioan Scridon, fost sef al postului de jandarmi Sohodol pana in 1947, cand a fost dat afara din Jandarmerie. Traian Ihut s-a nascut in 1917, in comuna Bistra, judetul Turda, intr-o familie de tarani mijlocasi. Membru al Partidului National Taranesc, el a fost condamnat in anul 1947 la sase luni inchisoare “pentru port ilegal de arme”. Disparuse de la domiciliu in anul 1948, gasindu-si adapost in muntii din regiunea Turda. Ihut era considerat un patriot in regiunea sa natala. Un alt partizan care cunostea zona era Nicolae Salagea, zis Misu, din satul Dealul Capsei, comuna Campeni. Tinand cont de aceste atuuri, nu este de mirare ca de aprovizionare s-au ingrijit Traian Ihut si Nicolae Salagea, zis Misu. Informatiile despre organizatiile “de masa” aflate sub control comunist, primirea si expedierea corespondentei au fost asigurate de eleva Alexandrina Pop, din comuna Bistra (in sursele orale ea apare ca studenta la Cluj inca din 1946, in timpul campaniei electorale din acel an indemnandu-si consatenii sa voteze impotriva comunistilor). Pentru a-si acoperi activitatea in organizatia de rezistenta, aceasta declara in comuna ca era eleva la Scoala Normala din Cluj, in realitate ea stand in cazemata din munte, alaturi de ceilalti luptatori anticomunisti. Din cand in cand, la sarbatori, Alexandrina Pop facea deplasari in comuna Bistra si in Campeni, ca si cand ar fi venit acasa cu invoire sau in vacanta. De asemenea, ea era si infirmiera grupului, in acelasi timp indeplinind si misiunea de a-i conduce in tabara din munte pe cei sositi pentru a lua legatura cu grupul in vederea instruirii si participarii la lupta anticomunista.
In comunele judetului Alba au fost constituite grupuri de sprijin inarmate si o retea care furniza informatii despre miscarea autoritatilor. Au fost recrutati membri inarmati, care erau asteptati in tabara din munte dupa 1 martie 1949.
Planurile si pregatirile maiorului Nicolae Dabija
Maiorul Dabija intentiona sa unifice sub comanda lui toate grupurile anticomuniste din Muntii Apuseni, dar si sa-si coordoneze actiunile cu luptatorii anticomunisti din Banat, Muntii Fagaras s.a.m.d. Planul lui era ca, in momentul in care grupul pe care il comanda direct ar fi atins 100 de luptatori, sa declanseze insurectia si sa atace depozitele de armament, dar si sediile institutiilor de stat, inclusiv ale Securitatii si Militiei. Dupa inarmarea in acest fel a oamenilor, maiorul Dabija avea in vedere capturarea punctelor strategice. Securitatea avea sa sustina ulterior ca Frontul Apararii Nationale se pregatea de “actiuni puternice” pentru vara anului 1949. In cazul in care ar fi izbucnit un razboi - marea speranta a partizanilor, dar si a unei importante parti a populatiei (e de presupus ca a celei mai mari) -, Nicolae Dabija intentiona sa blocheze defileele Muresului, Somesului, Oltului, Prahovei, Dornei si sa efectueze actiuni de sabotaj in regiunea petroliera Ploiesti. Nicolae Dabija si Alexandrina Pop au redactat si multiplicat o proclamatie adresata motilor, scopul fiind crearea unei atmosfere propice declansarii unei revolte anticomuniste de masa. Convingerea liderului organizatiei era ca populatia avea sa se ridice la lupta si sa treaca la hartuirea trupelor sovietice in cazul izbucnirii razboiului. Unii martori sustineau ca maiorul Dabija conta in actiunea sa si pe ajutorul unitatilor de vanatori de munte din Campeni si Abrud.
Pentru a-si spori sansele de reusita in lupta anticomunista, precum si pentru a afla date cat mai sigure despre izbucnirea asteptatului razboi, organizatia a cautat sa-si faca, in 1948, legaturi in lumea reprezentantelor diplomatice din Bucuresti. Prin maiorul deblocat Nicolae Nitescu, cumnatul sau, maiorul Nicolae Dabija urma sa primeasca mesaje cifrate. Ulterior, asupra lui Nitescu s-au gasit atat cifrul, cat si un chestionar care cuprindea informatii cu caracter politic si militar pe care trebuia sa le transmita lui Dabija. Un cifru de acelasi tip avea sa fie gasit si asupra liderului organizatiei. Prin Mihai Angheluta, fost functionar in Ministerul de Externe, de asemenea cumnat (sau var prin alianta) cu el, Dabija spera sa stabileasca legaturi cu diplomatii occidentali la Bucuresti. El a reusit sa obtina o audienta la consulul turc din Bucuresti prin intermediul Mariei Vasian (care se pare ca era cadru medical si facea injectii sotiei diplomatului turc amintit), sub pretextul ca vrea obtinerea unei vize. In timpul audientei, Dabija i-a destainuit consulului ca este comandantul unei importante organizatii anticomuniste si l-a rugat sa-i intermedieze legatura cu Misiunea Americana, inmanandu-i in acest scop si un memoriu scris in limba franceza. Desi initial turcul s-a aratat dispus sa-l ajute, peste cateva zile raspunsul a fost negativ.
Tot la Bucuresti, in mai 1948, maiorul Dabija a stabilit legatura cu generalul Dumitru Petrescu, fost atasat militar al Romaniei la Washington, comunicandu-i acestuia intentiile organizatiei si ca se pune sub ordinele sale. Generalul Petrescu urma sa dea un ajutor important organizatiei prin relatiile pe care le avea cu occidentalii, indeosebi cu americanii.
Maiorul Nicolae Nitescu a procurat grupului din Apuseni explozibil si tuburi amortizante, precum si niste piese care faceau parte din dispozitivele de alarma pe care le avea in vedere Dabija, construite la ateliere din Capitala. In decembrie 1948-ianuarie 1949, un curier al maiorului Dabija, pe nume Cosma, s-a deplasat la Bucuresti, unde prin intermediul lui Nitescu a achizitionat diferite materiale (coli de hartie, o pereche de bocanci, un stilou, plicuri, o pila de fierastrau, smirghel, sfoara, ace de cusut si alte obiecte casnice).
La inceputul anului 1949, grupul Dabija avea 24 de membri, plus un numar important de sustinatori in localitati. Dintre acestia, ii cunoastem nominal, pe langa cei deja amintiti, pe mai multi dintre ei: Avram Ihut si Ion Ihut, ambii din Bistra; Misu Ioan din Dealul Capsei, comuna Bistra; Ioan Oarga, student la Academia Comerciala din Brasov; Simion Moldovan, student la Academia Comerciala din Bucuresti. Se mai afla in tabara din munti si sotia maiorului Dabija.
Liga Apuseana a Motilor (LAM) si colaborarea cu Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci a beneficiat si de ajutorul unor organizatii subversive din localitatile mai mari din jurul Muntilor Apuseni, dupa cum reiese din memoriile unor contemporani. Spre exemplu, Alexandru Lazar, magazioner la intreprinderea Industria Sarmei, din Campia Turzii, dar originar din comuna Musca, situata intre Bistra si Baia de Aries, a ajutat grupul Dabija (dar se pare ca si grupul capitanului Diamandi Ionescu, care actiona in vecinatate) cu echipament si alimente. Ba mai mult, el a initiat chiar constituirea unei organizatii de sprijinire a partizanilor, de propaganda anticomunista, pentru ca intr-un moment favorabil sa treaca la actiune deschisa. Gruparea a primit numele de Liga Apuseana a Motilor. Alexandru Lazar a intocmit un manifest anticomunist, pe care prin intermediul catorva colegi si prieteni din Campia Turzii, Turda, Cluj etc. l-a difuzat in diferite locuri din tara. Batut la masina, manifestul era pus in cutii de chibrituri, distribuite apoi fie direct unor persoane, fie prin oferirea amabila a unui foc in vederea aprinderii tigarii si “uitarea” in mana fumatorului, fie prin scaparea pe jos in aglomeratii, de unde erau ridicate intamplator de trecatori. Lazar a inmanat un astfel de manifest unui ucenic, al carui tata se inscrisese in partidul comunist, iar tanarul l-a depus la secretarul organizatiei de partid de la Industria Sarmei. Filat de Securitate timp de mai multe saptamani, Alexandru Lazar a fost prins in primavara anului 1949 in timp ce urca la munte in vederea intalnirii cu fratii Macovei si cu alti partizani. In acel moment avea la el cateva perechi de bocanci pe care le achizitionase cu sacrificii pentru partizani.
Distrugerea Frontului Apararii Nationale. Corpul de Haiduci
Seful Securitatii din Campeni, un anume Nicoara, a exercitat presiuni extraordinare asupra populatiei din zona pentru a da de urma partizanilor. In cele din urma, practicile sale extreme au avut rezultatele scontate, reusind sa afle unde se gasea adapostul grupului Dabija. O marturie orala releva ca în identificarea grupului de catre Securitate ar fi jucat un rol "preotul militar ortodox Oniga", din Bucuresti, agent secret. Insa maiorul Dabija a aflat de tradarea preotului si l-a arestat. Potrivit altor surse orale, un grup de rezistenta din vecinatate, aflat sub comanda sublocotenentului deblocat Stefan Popa, a fost infiltrat de Securitate. Agentul principal al politiei politice a fost un anume Emil Oniga (însa maior), din Cluj (sau comuna Micoslaca), care ajunsese falit în urma jocului de carti, a petrecerilor cu femei si a bauturii. Se pare ca, de fapt, maiorul Oniga constituise în 1948 o organizatie subversiva formata din militari. Securitatea a lansat ideea ca Oniga era agentul ei, inclusiv maiorul Dabija crezand zvonul. Organizatia maiorului Oniga avea sa fie tradata, iar membrii ei arestati si condamnati în anul 1949.
Prin intermediul primarului Iuliu Ghera, Augustin Rastei, din comuna Bistra (sau Varsii Mici), a fost recrutat de Securitate în ianuarie 1949. Frate vitreg al partizanilor Avram si Traian Ihut, Augustin Rastei a profitat de garantiile date de cei doi si a intrat în grupul maiorului Dabija. El a transmis politiei politice informatii despre situatia de pe Muntele Mare. Mai mult chiar, la 1 martie 1949 l-a convins pe Avram Ihut sa se predea. Securitatea si Militia l-au prins pe Avram Ihut în noaptea de 2 martie 1949, în satul Garde, dupa care l-au dus la Campeni. Supus torturilor, prizonierul a recunoscut ca era membru al grupului Dabija si a oferit informatii despre numarul de oameni si locul în care era amplasata cazemata acestora.
La 1 martie 1949, în tabara din munti erau doar 7 partizani, alti 5 fiind plecati dupa alimente. În 2 martie 1949 au sosit înca 17 luptatori anticomunisti, în zilele urmatoare fiind asteptate alte grupuri înarmate. Partizanii erau înarmati cu pistoale automate, arme ZB si grenade.
Grupul a fost distrus la începutul lunii martie 1949 ca urmare a unei interventii comune a Securitatii si Militiei. Trupe din Batalionul 7 Securitate Cluj (Floresti), dotate cu pusti, mitraliere si grenade, au fost transportate în camioane (un fost sergent din aceasta unitate amintea de transportul efectuat cu o garnitura speciala de tren) pe 3 (sau 4) martie 1949 în comuna Bistra. Soldatilor li s-au mai alaturat securisti si activisti comunisti din Campeni, efectivele ajungand la 150 de oameni. Calauze erau prizonierul Avram Ihut, brigadierul silvic Solomon Onet si padurarul Alex. Selagea. Dupa ce au parcurs 20 de km, în noaptea de 3/4 (sau 4/5) martie 1949, securistii au încercuit si atacat tabara partizanilor din locul numit La Grosi, în Muntele Mare. Colonelul Mihai Patriciu, seful Regionalei de Securitate Cluj, ar fi supravegheat întreaga actiune.
Potrivit marturiei unui localnic, sosirea trupelor fusese observata de partizani, care au trecut în aparare si chiar au reusit sa-i respinga pe securisti. Lupta a durat mai multe ore. Cativa luptatori, în frunte cu maiorul Dabija si cu unul din fratii Macovei, au reusit sa sparga încercuirea, retragandu-se prin padure pe Valea Filii. Unul din soldatii care au participat la asaltul asupra taberei partizanilor a oferit mai multe detalii despre lupta din Muntele Mare. La actiune ar fi participat forte importante, cel putin doua companii. Intrarea în cazemata era pazita de un plutonier de jandarmi si un caine lup. Securistii au împuscat cainele, moment în care partizanii au iesit afara si au deschis focul. Din cauza drumului lung facut prin zapada, mitralierele rusesti cu care erau dotate trupele de Securitate aveau probleme de functionare. Una dintre cele doua femei din grup i-ar fi spus lui Dabija ca situatia impunea predarea imediata. In acel moment maiorul a scos pistolul si a împuscat-o. Inarmata cu un pistol si cu un cutit, cea de-a doua femeie a încercat sa iasa din încercuire, dar a fost imobilizata de un plutonier, nu înainte de-i smulge acestuia complet o ureche. Maiorul Dabija a reusit sa iasa din încercuire dupa ce a provocat o explozie care a produs pierderi în randurile securistilor. Cat priveste pierderile partizanilor, batranul securist le ridica la 17 morti în lupta, precum si 8 prizonieri. Alti 11 oameni scapasera deoarece plecasera cu o zi în urma în satele din jur pentru a se aproviziona.
Documentele Securitatii ofera informatii diferite despre confruntarea sangeroasa din Muntele Mare: au fost ucisi în lupta 7 partizani, 12 au fost capturati (în frunte cu maiorul Dabija, iar 3 au scapat din încercuire. Unele marturii dau 5 morti (4 barbati si o femeie) si 11 prizonieri din randurile partizanilor. Se presupune ca femeia moarta ar fi fost sotia (însarcinata a) maiorului Dabija, care, fiind ranita si netransportabila, a fost ucisa chiar de sotul ei, pentru a nu cadea vie în mainile Securitatii. In timpul luptei, Alexandrina Pop a acordat îngrijiri ranitilor din ambele tabere, ceea ce avea sa se dovedeasca un atu în timpul procesului.
Au fost ucisi si 5 securisti: 2 plutonieri majori de jandarmerie, un subofiter si 2 ostasi din Batalionul de Securitate Floresti; alti 5 ostasi din aceeasi unitate au fost raniti. Alte documente dau 3 morti în randurile trupelor (un subofiter si 2 soldati) si 6 raniti (un subofiter si 5 soldati). Intr-un tabel ulterior apar 9 raniti din fortele de Securitate si Militie. Soldatii morti au fost transportati la poalele muntilor, iar mai apoi îngropati cu onoruri militare. Unul dintre partizanii grav raniti - un morar din zona Aiudului - a fost transportat cu caruta alaturi de securistii aflati în aceeasi situatie. Spre deosebire de acestia, el a fost batut cu ciomege de brad de catre militari pana si-a pierdut cunostinta.
Probabil distrugerea grupului s-a datorat si faptului ca membrii sai erau destul de slab înarmati. Asertiunea este probata si de faptul ca Securitatea a capturat în urma actiunii în forta doar 6 arme de razboi, 3 pistoale-mitraliera, 238 de cartuse si o grenada. În mod logic a existat un consum important de munitie în confruntarea cu Securitatea, de vreme ce aceasta a avut pierderi relativ importante.
Un pluton de securisti împreuna cu tineri racolati din comuna Bistra s-au întors la cazemata pentru a sterge urmele trecerii pe acolo a partizanilor. Deoarece nu aveau unelte corespunzatoare, nici explozibili, au dat foc adapostului, dar acesta nu a ars complet. Unul dintre civili a taiat la un moment dat degetul unui partizan mort pentru a-i lua verigheta, pe care si-a pus-o pe unul din degetele sale. Trupurile partizanilor au fost aruncate în magazia de alimente a grupului, sapata în coasta muntelui, dupa care acoperisul a fost surpat peste ele. In primavara, cand s-au dezghetat si au început sa se descompuna, cadavrele au atras animalele salbatice. Numai atunci, cativa ciobani au avut curajul sa sape o groapa adanca si sa le acopere cu un strat mai gros de pamant.
Imediat dupa atacarea taberei din munti a partizanilor, au început si arestarile între membrii sau sustinatorii grupului Dabija aflati în satele de la poalele muntilor, dar si în localitati mai îndepartate. Au fost retinuti 4 tineri, dintre care 3 elevi, care urmau sa plece în munti, 4 complici sau tainuitori din Bucuresti, 18 gazde, favorizatori, curieri etc. Numarul celor arestati în randurile grupului Dabija în primavara anului 1949 s-a ridicat, conform datelor Securitatii, la 34: 16 partizani si 18 favorizatori, dintre care unul fusese în PNT, un altul simpatizant PNT, unul era legionar, 2 simpatizanti legionari, unul fusese în Grupul Etnic German, 7 în Frontul Plugarilor, iar 21 erau neîncadrati din punct de vedere politic.
Dabija si Macovei au ajuns în cele din urma la o moara din catunul Cheleteni, unde se gaseau, pe langa morar, alti doi localnici. Deoarece în încapere se afla un tablou de-al "tov. Stalin", cum spusese unul dintre munteni, maiorul Dabija l-a obligat pe acesta sa manance hartia, ceea ce s-a si întamplat fara cracnire. Dabija si Macovei s-au despartit în locul numit Lipaia, primul încercand sa ajunga la Turda, iar cel din urma luand-o spre Rosia Montana. Dabija s-a ascuns la un moment dat în zona cantonului CFR Musca, cu intentia de a gasi un mijloc de transport sigur spre Turda. Fiind extenuat, dupa zile de haituire prin munti, el i-a cerut adapost pentru cateva ore lui Aron Dinis, care avea o casa langa calea ferata. S-a suit în podul grajdului, unde a adormit. Gazda a intuit ca era vorba de un luptator din munti, a chemat cativa vecini (printre ei, Avram Rastei Pinter si Petru Dura Zurlea), împreuna tabarand asupra maiorului Dabija, pe care l-au imobilizat, legat, batut si apoi l-au transportat în centrul comunei. Maltratarea a continuat pe drum, maiorul fiind lovit crunt de mai multi locuitori ai satului Garbe. Spre exemplu, Gheorghe Bucea zis Bacu l-a lovit cu securea în spate, în acelasi timp înjurandu-l. Maiorul Dabija a fost predat militiei comunale, dupa care a fost dus la Campeni, iar de acolo la Turda. Cei care l-au prins pe Nicolae Dabija au fost recompensati de Securitate cu cate 10.000 de lei. Ei au fost prezenti ca martori si în procesul desfasurat dupa cateva luni la Sibiu. Din documente ale Securitatii reiese ca prinderea maiorului Dabija s-a produs la 21 martie 1949.
Prima parte a anchetei maiorului Nicolae Dabija, foarte dura, s-a desfasurat la Securitatea din Turda. La scurt timp dupa aceea, maiorul a fost transportat la Bucuresti, unde a fost supus interogatoriilor. Se pare ca prima declaratie a dat-o în fata anchetatorilor din Directia Generala a Securitatii la 25 martie 1949. Comandorul de aviatie Tudor Greceanu l-a întalnit pe maiorul Dabija într-o celula din cladirea centrala a Ministerului de Interne (viitorul sediu al CC al PCR), la 4 aprilie 1949. La 16 aprilie 1949, un ofiter care se ocupase de anchetarea lui Nicolae Nitescu, Mihai Angheluta, Ioan Cara si Titus Ceausu propunea înaintarea acestora Regionalei de Securitate Cluj, unde se gaseau în acel moment si ceilalti retinuti din grupul Dabija. Securitatea a intentionat la un moment dat reunirea într-un singur lot a liderilor si membrilor importanti ai grupurilor de rezistenta din Romania capturati în iarna-primavara anului 1949. Din motive pe care nu le cunoastem, aceasta idee nu a mai fost pusa în practica.
Ulterior, cei arestati în legatura cu grupul Dabija aveau sa ajunga la Securitatea din Sibiu, unde au avut parte de anchete salbatice, conduse de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. In celula maiorului Dabija a fost introdus un informator care avea misiunea de a afla ce gandea în realitate detinutul. Metoda a dat rezultate, la începutul lunii iunie 1949 aflandu-se ca maiorul oferea informatii eronate anchetatorilor. Mai mult chiar, el intentiona sa evadeze în timpul transportului de la penitenciar la Securitate si sa reia lupta anticomunista. Locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii Sibiu, a luat masuri pentru a preîntampina o asemenea posibilitate.
Membrii familiei Macovei, care au jucat un rol central în grupul de rezistenta, au platit un pret urias. Din documente reiese ca Alexandru Macovei, zis Sandu, a fost ucis la 20 iunie 1949, la Brad, în timpul unei operatiuni a Securitatii (sora lui relata ca a fost prins în munti si executat fara judecata de o echipa de securisti pe raza comunei Musca, judetul Alba). Nicolae Macovei a fost ucis candva în cursul anului 1949, în timpul unei actiuni desfasurate de Securitate la Bucuresti (aceeasi sora povestea ca a fost ucis în propria-i locuinta din Capitala împreuna cu fetita sa de 4 ani). Traian Macovei a fost ucis la 25 iulie 1949, la Lupsa, nu departe de Bistra si Campeni (potrivit unei marturii el ar fi fost judecat de Tribunalul Militar Sibiu, condamnat la moarte si executat la 17 august 1950). Avocatul Viorel Macovei a fost arestat în 1951 la Sannicolaul Mare, judetul Timis, ajungand în cele din urma la Poarta Alba, unde a murit în conditii suspecte. Eugenia Bumbus, sora fratilor Macovei, a fost arestata la 6 februarie 1949 la Baia Mare, torturata de securisti, dusa apoi la Oradea, iar de acolo la Sibiu, de unde a fost eliberata în primavara anului 1949.
Din liste fragmentare aflam ca în luptele cu Securitatea au (mai) cazut: Ion Cigmaian, maistru din localitatea Sibot; Ieronim Contan, plugar din localitatea Coslar; Nicolae Moldovan, student din Teius; Cornel Pascu, învatator din Benic; Victor Vandor, învatator din Întregalde, actualul judet Alba. Au existat mai multe cazuri de luptatori anticomunisti ucisi de Securitate imediat dupa capturare, fara a mai ajunge în fata justitiei: Traian Lupea, din Obreja, judetul Alba; Alexandru Moldovan, din Teius, judetul Alba; Ioan Morarescu, învatator din Metes, judetul Alba; Axente Pacurar, student din Coves, judetul Mures; Nechifor Petrascu, plugar din Susa, judetul Alba; Gheorghe Picos, din Galda de Jos, judetul Alba; Eugen Pintea, student din Targu Mures; Sabin Solomon, student din Alba Iulia; Ioan Turcu, ceferist din Teius, judetul Alba. Este posibil ca unii dintre cei amintiti mai sus sa fi facut parte din grupul Stefan Popa, anihilat de Securitate la scurt timp dupa formatiunea maiorului Nicolae Dabija.
Represiunea s-a îndreptat si împotriva familiilor celor din rezistenta. Spre exemplu, parintii si sotia lui Ihut Traian, cu un copil de trei luni, au fost arestati chiar în noaptea în care se pregatea asaltul asupra taberei din munti a partizanilor. Bunurile lor au fost confiscate, ridicate si transportate la Campeni. Arestarile au continuat a doua zi în randurile localnicilor, fiind vizati oamenii mai înstariti, dar si intelectualii banuiti ca aveau sentimente anticomuniste. Între acestia s-au aflat sotii Gheorghe si Maria Balea; sotii Nicolae (sau Niculita, preot) si Constanta Bucea, Viorica Gasca (sotia pictorului Eugen Gasca), medic la dispensarul comunal, Alexandru Sofron Ganea, Ana Dura, vaduva de razboi. Dupa arestare, preotul Nicolae Bucea a fost dus la Turda si batut bestial de doi tineri ofiteri de Securitate (Octavian Sortan si Ion Dragea) originari chiar din comuna sa.
Procese, condamnari, executii
Membrii capturati ai grupului Dabija si cei din formatiunile de sprijin au fost reuniti în loturi, acestea fiind trimise în justitie în cea de-a doua jumatate a anului 1949.
Dosarul lotului Nicolae Dabija a fost instrumentat de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun, seful Securitatii din Sibiu. Un fost detinut îl descria astfel pe Craciun: "un om cu frunte îngusta, cu privire crunta, un om patruns de Satana, care nu zambea niciodata". Lotul Nicolae Dabija a fost judecat între 1-4 octombrie 1949 la Sibiu, în fata instantei fiind trimisi 25 de inculpati. Procesul s-a desfasurat cu usile închise. Nu au fost acceptati în sala decat tinerii activisti de partid, adusi de la diferite întreprinderi special pentru a vedea cum îsi primeau rasplata "dusmanii poporului". In presa oficiala avea sa se vorbeasca de prezenta în sala de judecata a "unui însemnat numar de muncitori din Sibiu si tarani muncitori din împrejurimi". De altfel, exceptand mici comunicate, autoritatile nu au oferit prea multe informatii despre procesul de la Sibiu.
Prin sentinta nr. 816/4 octombrie 1949 a Tribunalului Militar Sibiu au fost pronuntate 7 condamnari la moarte prin împuscare: Nicolae Dabija; Ioan Scridon, fost plutonier de jandarmi, din comuna Benic, actualul judet Alba; Traian Mihaltan, mecanic din Teius, actualul judet Alba; Titus Onea, nepotul fratilor Macovei, student în anul IV la Facultatea de Medicina din Cluj, originar din Rosia Montana, actualul judet Alba; Augustin Ratiu, taran, din comuna Sarmasel, actualul judet Cluj; Gheorghe Oprita, taran, din comuna Balomiru de Camp, actualul judet Hunedoara; Silvestru Bolfea, taran din comuna Întregalde, actualul judet Alba. Celelalte condamnari: Alexandra Pop, Mihai Angheluta, Nicolae Nitescu, Simion Moldovan, la munca silnica pe viata; Ioan Oarga, Avram Ihut, Gheorghe Balea, Dumitru Magureanu, cate 10 ani munca silnica; Ioan Boia, 8 ani munca silnica; preotul Nicolae Bucea, 10 ani temnita grea; Iosif Talnaru (apare si ca Tarnaru) si Petre Cabulea, cate 8 ani închisoare corectionala; Titus Ceausu si Ioan Cara, cate 7 ani închisoare corectionala; Alexandru Catarina, Gheorghe Bara si Constanta Bucea, sotia preotului Nicolae Bucea, cate 5 ani închisoare corectionala; Viorica Bututui, 1 an închisoare corectionala. In presa oficiala avea sa se consemneze: "Sala Tribunalului Militar Sibiu a fost plina de oameni ai muncii care si-au exprimat satisfactia pentru sentinta data de Justitia Poporului" (sic!).
Decizia de condamnare la pedeapsa capitala a primilor 7 inculpati fusese practic luata de locotenent-colonelul Gheorghe Craciun. Recursurile lor au fost respinse. Sub supravegherea lui Craciun, cei 7 partizani au fost ridicati din penitenciar în zorii zilei de 28 octombrie 1949, la ora 4,40, pentru a fi executati, dar fara a li se spune motivul. La ora 5,00 au fost dusi la locul executiei si asezati în linie. Lui Nicolae Dabija si lui Ioan Scridon li s-au citit ordinele de degradare, cel dintai din gradul de maior de rezerva, iar cel de-al doilea din cel de plutonier de rezerva. De asemenea, tuturor condamnatilor li s-a comunicat respingerea recursurilor. Toti au fost legati la ochi (maiorului Dabija nu i s-a îndeplinit dorinta de a fi scutit de aceasta "favoare"), dupa care au fost asezati pentru executie. Condamnatii au rostit diferite cuvinte înainte de a fi împuscati. Traian Mihaltan a spus: "Cu aceeasi moneda va vom plati!". Silvestru Bolfea a zis: "Doamne ajuta!". Nicolae Dabija a strigat: "Traiasca Romania!". Probabil pentru a alunga nedumerirea din randurile soldatilor, comandantul plutonul de executie a spus imediat dupa aceea: "Tovarasi, ne-am îndeplinit datoria fata de clasa muncitoare" (sic!). La executie asistasera comandantii militari din Sibiu, membrii Biroului Judetenei PMR Sibiu si avocatii apararii. Cadavrele au fost apoi preluate de Militie si Securitate si îngropate sub directa supraveghere a locotenent-colonelului Gheorghe Craciun.
In perioada urmatoare, securistii aveau sa încerce sa-i intimideze pe alti retinuti din organizatia lui Dabija, amintindu-le ca maiorul a fost "împuscat ca un caine". Moartea maiorului Nicolae Dabija avea sa fie înregistrata la Primaria orasului Sibiu abia dupa 14 ani, sub nr. 6/11 octombrie 1963, cum avem motive sa credem ca s-a întamplat si în cazul celorlalti partizani executati la 28 octombrie 1949. Timp de mai bine de 40 de ani nu s-a stiut unde au fost îngropate trupurile celor 7 partizani. A existat însa un martor neutru al teribilei scene din zorii acelei zile de octombrie 1949, care a tinut secretul pana dupa caderea comunismului. Ion Silaghi, gropar la cimitirul reformatilor din Sibiu, a asistat întamplator la executie, ascuns dupa un tufis. Mai întai, securistii i-au pus pe cei 7 partizani sa-si sape groapa. Dupa împuscarea lor, soldatii au aruncat pamant peste ei, pe care doar l-au nivelat. Timp de cateva decenii, de ziua mortilor, groparul aprindea o lumanare pe mormantul fara cruce. Asa a reusit sa tina minte cu precizie locul unde se gaseau osemintele celor sapte. Prabusirea comunismului i-a permis lui Ion Silaghi sa faca public secretul sau. Pe baza marturiei batranului gropar, Asociatia Fostilor Detinuti Politici din Romania-filiala Sibiu, procurorii criminalisti si militari, politistii judiciari, un medic legist si persoane particulare au demarat operatiunile de identificare a ramasitelor partizanilor din Apuseni. La locul indicat au fost gasite, în ianuarie 1994, oseminte, bocanci, haine, inelul maiorului Nicolae Dabija si o bucata din dantura de aur a lui Titus Onea. Unul din numeroasele secrete ale Securitatii fusese adus la lumina.
Pentru Alexandrina Pop instanta luase initial în calcul condamnarea la moarte, la care s-a renuntat cand un ofiter de Securitate a spus în fata instantei ca a vazut-o pe inculpata acordand asistenta medicala ranitilor indiferent de tabara. Dupa condamnare, tanara a fost trimisa în lagarul de la Mislea, de unde a trimis o scrisoare surorii ei, însa dupa aceea nu s-a mai aflat mult timp nimic despre ea.
Impreuna cu alti condamnati la detentie din lotul sau, Ioan Oarga a fost dus la Aiud, iar în noiembrie 1949 a fost expediat în infernul de la Pitesti, unde tocmai începea asa-numitul proces de "reeducare", pe care l-a cunoscut din plin. Dupa ce a trecut pe langa moarte a fost trimis si la Canalul Dunare-Marea Neagra, în lagarul de la Peninsula, apoi la Deva, Brasov si Aiud, unde experientele nefaste au continuat pana la eliberare.
Parintii Alexandrinei Pop, Gheorghe si Maria Balea, au fost si ei arestati, lasand acasa patru copii cu varste între 3 si 13 ani. Cum aminteam, în urma procesului judecat de Tribunalul Militar Sibiu, Gheorghe Balea s-a ales cu 10 ani închisoare si confiscarea averii, din cauza ajutorului oferit partizanilor. El si-a ispasit condamnarea în închisorile Turda, Alba Iulia, Sibiu, Aiud, Jilava, Oradea, precum si în lagarele de munca fortata Peninsula si Valea Neagra, de la Canalul Dunare-Marea Neagra. Maria Balea a fost tinuta timp de 11 luni în stare de arest, dupa care s-a întors acasa. In lipsa ei, copiii fusesera torturati psihic de militianul Ion Daraban. Insa presiunile psihice au continuat, familia fiind ocolita de sateni, chiar supusa batjocurii unora care voiau si în acest fel sa obtina bunavointa puterii. Au fost supusi la cote imposibil de achitat, pretext pentru a li se confisca toate alimentele din casa. Ion Andresel, de 73 de ani, bunicul copiilor amintiti, a fost arestat în 15-16 august 1950 de la stana sa, torturat si împuscat în cap la Poarta Intrecai (sau Poarta Intrecailor, dar si Poarta între Cai), la intersectia a patru drumuri, în marginea satului Bistra. Potrivit unui martor, echipa de securisti i-a scos ochii batranului înainte de a-l împusca. Ingropat la suprafata, cadavrul sau a ajuns hrana pentru lupi.
Persecutiile nu s-au oprit aici. In noaptea de Rusalii a anului 1952, familiile Sofia Andresel (sotia lui Ion Andresel, cel asasinat de Securitate) si Maria Balea (fiica celor amintiti) cu cei patru copii minori (Sofia, Aneta, Laura si Liviu), Ion si Elena Catalina, Gheorghe si Sofia Bucea, precum si Maria Trifa (sotia lui Iosif Trifa, ucis de politia politica) au fost ridicate de Securitate. Tuturor li s-a permis sa-si ia foarte putine lucruri, au fost transportati la cea mai apropiata gara, urcati într-un vagon de vite si trimisi în Baragan, în localitatea Stancuta, la 40 de km de Braila. Lasati în camp, deportatii au fost nevoiti sa-si construiasca adaposturi, iar pentru a se întretine au lucrat pe o plata derizorie la fermele de stat din apropiere. Abia dupa patru ani li s-a permis sa se reîntoarca acasa, unde din averea lor nu mai ramasese nimic. Spre exemplu, Maria Balea a constatat ca locuinta, mobila si lucrurile din casa erau distruse sau disparute; 13 vite si 10 oi fusesera luate de altii, iar cea mai mare parte a celor 15 hectare fusesera înstrainate. S-a aflat apoi ca bunurilor celor deportati fusesera furate sau distruse de consateni, cei mai zelosi dovedindu-se împuternicitul raional Ioan Selagea, agentul agricol Sabin Popa, secretarul PMR Petru Gata, precum si Constantin Toader, Nicolae Furdui, Nicolae Mimet etc.
Dupa arestarea sa în primavara anului 1949, Alexandru Lazar, liderul Ligii Apusene a Motilor, a fost dus la Securitatea din Turda, unde a avut parte de bine cunoscutul tratament al "organelor", ceea ce l-a determinat sa recunoasca legaturile directe cu partizanii din Muntii Apuseni.
In legatura cu aceasta organizatie au fost arestate peste 150 de persoane, dintre care 25 de femei. Intre ele se aflau Ioana David, gravida, si mama ei, în varsta de 60 de ani. Zeci de oameni s-au regasit la un moment dat în curtea Securitatii din Turda, cu mainile legate în lanturi si culcati cu fata în jos, asa cum le ordonase un securist care îi pazea. Doar unui batran care avea peste 80 de ani, era orb de mai multa vreme si ofta din greu i s-a îngaduit sa nu stea cu fata în jos. Octogenarul se numea Nichifor si era unchiul lui Alexandru Lazar, caruia îi declarase ca si el era gata sa contribuie la sustinerea partizanilor cu branza din productia proprie. Dintre cei arestati atunci mai sunt cunoscuti Nicodim Motora, taran înstarit din Certege, care daduse de mancare unui om necunoscut urmarit de Securitate; Iosif Razmeris, etnic tigan din comuna Mahaceni, paznicul cirezii de bivoli a localitatii, arestat deoarece nu îi denuntase pe doi necunoscuti care îi luasera cu forta mancarea din traista.
Din documente stim ca la sfarsitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie 1949, Serviciul Judetean de Securitate Turda avea în ancheta organizatia Liga Apuseana a Motilor, constituita din 36 de persoane: Alexandru Lazar, Maria Lazar, Panfil David, Teofil David, Ioan Filip, Vasile Moise, Eugen Suroiu, Iulian Popescu, Ion Carja, Victor Petruta, Alex. Cosma, Teodor Hisiu, Ioan Surdu, Gheorghe Pavel, Ioan Nicoara, Ilie Stoica, Valeria David, Ioana Petruta, Aurel Albu, Ioan Tarta, Salvina Oprea, Sofia David, Ioan Man, Dionisie Oltean, Vasile Nicoara, Ioan Vartan, Traian Petruta, Gheorghe Latis, Ioan Apahidean, Iosif Campian, Matei Radu, Gh. Teodorescu, Maxim Margineanu, Gh. Inocan, Ioan Fonoage, Pavel Huzmezan. Securitatea aprecia ca ancheta avea sa se finalizeze la 20 octombrie 1949.
Interogatoriile celor arestati în legatura cu Liga Apuseana a Motilor au fost foarte dure, "avandu-se în vedere ca securistii erau si anchetatori, oameni absolut nepregatiti, simpli meseriasi luati din fabrici si instruiti sa loveasca cu ciomegele pentru a obtine declaratiile necesare încheierii unui dosar de trimitere în fata tribunalului militar". Tortionarii primeau ordine de la Regionala de Securitate Cluj, dar si de la secretarul organizatiei de partid Turda, M. Schwarz (si-a schimbat numele ulterior în Mihai Negru, ocupand pozitii înalte la Cluj, în învatamant). Un rol l-ar fi avut în ancheta si un consilier sovietic prezent la Turda sub pretextul oferirii de sfaturi pe probleme economice. Intre anchetatori s-a remarcat o femeie, Margareta Hegedus, care se specializase în lovirea barbatilor peste testicule pana cand acestia îsi pierdeau cunostinta. In anii 1949-1950 se spunea ca omorase în bataie doua persoane, iar în actiunile de lichidarea a partizanilor din Muntii Apuseni împuscase personal cinci oameni.
Grupul celor arestati si inclusi în acest lot a cunoscut înca din faza cercetarilor frictiuni interne. Unii arestati - în special muncitori din fabrica de la Campia Turzii, între ei evidentiindu-se Ioan Nicoara si Maxim Margineanu - si-au manifestat nemultumirea în arest ca Alexandru Lazar era cap de lot. In mod paradoxal, ei nu puteau accepta ca organizatia lor nu fusese initiata si condusa de cineva cu statura intelectuala deosebita si cu un important prestigiu social.
Securitatea a urmarit impunerea lui Ion Carja ca lider al acestui lot, încercandu-se obtinerea declaratiei sale ca a predat manifestul organizatiei, prin intermediul lui Serafim Buta, agent de presa, Misiunii Americane la Bucuresti. In acest fel s-ar fi obtinut implicarea Statelor Unite într-un proces care ar fi permis invocarea unei cunoscute teze sovietice, ca imperialismul american dorea subminarea regimurilor "populare".
Lotul Alexandru Lazar a fost judecat de Tribunalul Militar Cluj în ianuarie 1950, fiind permis accesul publicului, inclusiv al rudelor celor inculpati. Acuzatiile au fost diverse: legaturi directe cu grupurile de rezistenta armata anticomunista, relatii cu Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, pregatiri pentru primirea unor parasutisti în eventualitatea unei interventii straine, agitatii anticomuniste si asocierea în "actiunile criminale" ale altor grupuri paramilitare, toate încadrabile în articolul 209, punctele 2-4 din Codul Penal. Pedepsele pronuntate în cazul acestui lot au variat între maxim 10 ani, cazul lui Alexandru Lazar, si minim 2 ani, pentru Ioan Nicoara. Ion Carja a primit o condamnare medie, constand în 5 ani închisoare corectionala, 3 ani interdictie civila si confiscarea averii.
Executii fara judecata
Securitatea a dovedit cu prisosinta, în mod deosebit în primii ani de existenta, ca nu respecta nici macar legile existente. Ea a încalcat de nenumarate ori hotararile judecatoresti. Astfel s-a întamplat si în cazurile unor partizani, care, desi condamnati la diferite termene de detentie, au fost totusi asasinati. Unii dintre cei care au cazut victime acestei proceduri au facut parte din Frontul Apararii Nationale. Corpul de Haiduci sau au fost în legatura cu aceasta organizatie. La 2 aprilie 1950 au fost asasinate cateva persoane detinute la Regionala MAI Cluj: Simion Moldovan, elev la Blaj, condamnat anterior la munca silnica pe viata; Alexandru Maxim, munca silnica pe viata; Nicolae Nitescu, munca silnica pe viata; Alexandra Pop, munca silnica pe viata; Ioan Robu, munca silnica pe viata. In ziua de 3 aprilie 1950 a fost ucis Mihai Angheluta, condamnat la 20 de ani munca silnica. Documentele interne ale Securitatii aveau sa retina ca în toate cele sapte cazuri fusese vorba de "deces natural".
Ultimii membri ai grupului Dabija, Nicolae Salagea si Traian Ihut, au rezistat ca fugari izolati o vreme, dar în cele din urma au fost si ei ucisi în luptele cu Securitatea, primul în septembrie 1950, cel de-al doilea în iulie 1952.
Rezistenta armata anticomunista din zona Muntele Mare, în special a grupului condus de maiorul Nicolae Dabija, a avut parte si de recunoastere publica dupa caderea regimului comunist. In memoria celor ucisi în lupta, executati cu sau fara judecata, precum si a celor deportati, la 19 august 2001 a fost inaugurat un monument - o cruce - în comuna Bistra, judetul Alba.
---------------------------------------------
CONSEMNARI SUPLIMENTARE -
Gilăul răsună de tulnic şi pistoale
Fărădelegile comuniştilor se întindeau peste tot. Riposta a fost promptă după anul 1948. Uneltele puse în slujba cotropitorului rus au fost avertizate să nu facă rău oamenilor. Acolo unde nu s-a înţeles, sa trecut la sancţionarea vinovaţilor. Aşa cum i-am văzut acţionând pe partizanii colonelului Uţă Ion şi ai lui Gheorghe Arsenescu, la care au răspuns prezent şi cei ai inginerului Gavrilă, ai avocatului Spiru Blănaru şi ai fraţilor Arnăuţoiu, tot aşa în munţii brăzdaţi de valea Arieşului, Valea Ierii sau izvoarele Someşului Mic, îl vom întâlni pe moţ făcându-şi datoria şi cerându-şi dreptul la o viaţa liberă. În anii 1948-1949 oamenii stăpânirii au început să amuţească. Ici-colo erau găsite aruncate la marginea drumului unele dintre slugile comuniste care terorizau populaţia.
Pe drumurile ce plecau din Turda sau Cîmpeni, fie pe valea Arieşului, fie pe valea Ierii, pe la Lupşa, Poşaga sau Făgetu Ierii, se părea, noapte de noapte, că se instaurase libertatea şi, în căutarea ei, veneau şi din alte colţuri de ţară. Se dusese vestea până la Bucureşti că Dabija şi Diamandi îşi fixaseră jaloane de ţară nouă. Jandarmii nu mai aveau curajul să circule. Ceruseră ajutoare şi tremurau în posturi de teamă să nu fie călcaţi de potera haiducească. În vara anului 1948 Securitatea din Bucureşti l-a însărcinat pe Alexandru Drăgulănescu, devenit specialist în recrutare şi predare de material uman, să afle cât mai mult din ceea ce se petrece la Muntele Mare. Acesta îl găseşte pe Ion Robu, tânăr entuziast, licenţiat al Academiei Comerciale, care, crezând că se apropie sfârşitul regimului comunist, a fost gata să plece la faţa locului pentru a da concursul acestei mişcări, din partea Tineretului Naţional Ţărănesc, însoţit de alţi doi tineri, Ionescu şi Maxim, absolvenţi ai Academiei Comerciale, Nelu Robu a plecat în Apuseni şi, prin intermediul sătenilor, a ajuns să stea de vorbă cu şefii mişcării de rezistenţă de acolo. Cei trei bucureşteni au fost impresionaţi de viaţa acestora în munţi, de discuţiile purtate la lumina opaiţelor şi de drumurile parcurse pe înnoptate. Revenii la Bucureşti, Nelu Robu a povestit celui ce l-a trimis acolo ce a văzut şi a discutat. Ieşit din închisoare, am aflat întâmplător de această poveste şi i-am transmis lui Robu, printr-un prieten, să se ferească de Drăgulănescu. Mai târziu, la Jilava, am avut un indiciu că i s-ar fi comunicat, dar n-a ţinut cont de mesajul meu. La încurajările lui Drăgulănescu, Robu a plecat din nou la drum, desigur cu alţii pe urmele lui.
Bineînţeles, Siguranţa, transformată în Securitate, lucra acum pe mai multe planuri, astfel că a infiltrat şi un maior lângă Dabija. Forţele armate dirijate de la Sibiu, Cluj şi chiar Bucureşti, unele devenind disponibile după căderea grupului Uţă-Blănaru, au fost puse în acţiune sub comanda maiorului Gheorghe Crăciun şi au intrat în acţiune. Groaza s-a aşternut peste moţi, peste sate.
Noapte de noapte, sătenii erau arestaţi pentru a tăia partizanilor orice sursă de aprovizionare, urmărind în acelaşi timp şi descoperirea ascunzătorilor. La represiunile împotriva moţilor, partizanii au răspuns cu aceeaşi monedă. La marginea comunei Brăzeşti, între Sălciua şi Baia de Arieş, a fost găsit împuşcat de jandarmi Vasile Meşter. A urmat un nou val de teroare şi noi ridicări de oameni. Sălbaticele Chei ale Turzii şi Arieşului deveniseră şi mai sălbatice din cauza acestei invazii, care ridica până şi pe ciurdari, lăsînd vitele la voia întâmplării.
Ţăranii Ilea, tată şi fiu, de pe Valea Ierii, au fost împuşcaţi şi aruncaţi la marginea drumului între Ocoliş şi Runc, iar Grigore Ilea, din neamul lor, după ce a fost schingiuit pe la Securitate, a ajuns la "Canalul Morţii". În toamna anului 1949 Mihai Cucu a fost asasinat şi aruncat la marginea comunei Ceanul Mare, iar Gheorghe Cucu, fratele lui, a ajuns în lagărul de exterminare de la Peninsula, în aceeaşi perioadă, locuitorii văilor Galdei şi Stremţului au trecut timp de o săptămână, în drum spre Teiuş, pe lîngă trupul mutilat al lui Nicolae Moldovan, împuşcat în luptă şi aruncat la marginea Benieului. Tot pe atunci a fost împuşcat şi locotenentul Ionescu. Beldeanu Ion din comuna Mihalţ, judeţul Alba, a fost arestat pe 6 martie 1950 şi, după condamnarea la 25 ani muncă silnică, a fost omorât, fiind executat cu lotul Dabija de la Sibiu, iar familiei i s-a transmis certificatul nr. 37.061 din 5.IV. 1950, cu diagnostic "mort din cauza: insuficienţă cardiacă". Mărginean Petre din comuna Obreja, judeţul Alba, condamnat pe 5 aprilie 1950 de Tribunalul Militar Sibiu, a fost omorât pe 25 iulie 1957 şi familiei i s-a comunicat numai în anul 1965.
Chicoş Florian din Galda de Jos, judeţul Alba, a fost condamnat la 20 ani de Tribunalul Militar Sibiu şi a fost executat pe 5 aprilie 1950. Jalea Emil din Galda de Jos, judeţul Alba, condamnat la 20 de ani de Tribunalul Militar Sibiu, a fost executat pe 5 aprilie 1950 cu lotul Dabija. O adevărată cursă de urmărire a avut loc după inginerul Traian Macovei şi după fratelui lui din satul Muşca, de lângă Lupşa. Acesta din urmă era învinuit că ar fi omorât doi plutonieri de jandarmi. Maşinile Securităţii înconjurau muntele şi oamenii înarmaţi pătrundeau toi mai adânc în ascunzişurile lui. În urma lor alte maşini încărcau moţii şi-i transportau spre Turda, Alba Iulia, Cluj şi Sibiu. Molima Securităţii s-a abătut şi asupra satelor: Albac, Baia de Arieş, Buru, Cacova, Certege, Galda, Întregalde, Lunca, Lungeşti, Lupşa, Mogoş, Ocoliş, Poşaga, Rîmeţi, Roşia Montană, Runc, Sălciua, Ţelna, Vălişoara. Satele au fost răscolite de la Mărişel, Măguri şi Răcătău, de pe valea cu acelaşi nume, care-şi mâna firul de apă spre Cîmpeni şi mai departe, la Cîmpia stropită de sângele lui Mihai Vodă Viteazul, vestind că "ţara arde de morminte, cum arde cerul de făclii".
Au mai fost ridicaţi Maria şi Cornel Păcurariu din comuna Miceşti şi dispăruţi au rămas până în ziua de azi. Alte făclii s-au aprins pe cer. Ţăranii Abăcioaiei Crişan şi Ştefan Pop au fost împuşcaţi pe marginile drumurilor. Traian Grigorescu, student din Caracal, a fost executat la Sibiu. După decenii şi decenii, vorbind cu un supravieţuitor al acestei mişcări de rezistenţă din Ţara Moţilor, acesta mi-a spus: "Curios! întrebam când pe unul, când pe altul dintre aceşti ţărani care formau marea majoritate a celor ce veniseră în munţi: - Cit pământ ai, nene ? Nu puteam înţelege răspunsul lor unanim: - Nimica ! Auzi, dumneata - mi-a spus uimit interlocutorul - aceşti oameni, care nu aveau nimic de apărat, au pus mâna pe armă să salveze biata ţărişoară! Mă întrebam unde erau cei cu stare ? Pe cei cu cap îi ştiam deja porniţi pe drumul Jilavelor şi Aiudurilor. Aceşti ciurdari şi dodari, fără pită şi fără ţarină, băjenari din iarnă-n iarnă, se angajau să îndrepte orânduirea intrată în mâna muscalului!" Era porunca de dincolo de veacuri: "Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane, pentru sfânta dreptate !" "De veacuri îmi tot pun în sac oftatul şi toamna plec la vale prin vâlcele" Tot în acea toamnă, cu sutele au pornit moţii pe drumul închisorilor, osândiţi de o dreptate ciungă.
Şi nu exagerăm dacă spunem că şi-au luat cu ei ciolanele ce "le ies prin piele" şi cu satele s-au mutat în lagărele de exterminare de pe valea Canalului plângerii neamului românesc. Dintre ei, încercăm să smulgem uitării pe: Ion Bîrsan, Vili Braicu, Aurel Brumă, Ion Cîmpeanu (şef de secţie financiară la Turda), Ana Cibu (ţărancă), Ioana David (ţărancă, gravidă în momentul ridicării), Ion şi Pamfil David (ţărani), Teofil David (student), Victor Gherman (ţăran din Rîmeţi), Goia, Guţiu Hădăran (ţăran din comuna Viişoara), Hăngănuţ, Alexandra Lazăr (ofiţer invalid), Petre Luscov (ţăran din comuna Galda de Jos), Mihai Iubu (medic, arestat pentru că a îngrijit partizanii răniţi în zona văii Drăganului), Traian Istrate (notar din Ciugud), Ion Micu (din comuna Galda), Ion Mihuţ (ţăran din comuna Întregalde), Ariton Moldovan, Ion Nicoară, Gheorghe Pavel (din Turda), Gheorghe Popa, Ion Popescu (şef de gară din Lupşa), Ion Pop-Boabă, Ion Pop Aderii, Vaier Rusu, Raveca Stan (ţărancă), Manoilă Secui, Ion Cîrje (doctor în drept, din comuna Mihai Viteazu), Gheorghe Latiş, Eugen Soroiu ("doctor fără voie" din Lupşa, poreclă ce i-a dat-o Remus Radina, deoarece la Canal orice meserie i s-ar fi potrivit, în afară de cea de medic pe care i-a fixat-o ofiţerul politic), Stanciu (student la laşi), Mihai Tomuş, Trifu (din Turda). Anchetarea şi chinuirea celor arestaţi s-au desfăşurat la Turda, pentru cei implicaţi în acţiuni de ajutorare şi la Alba Iulia şi Sibiu pentru cei ce au participat la lupte. Printre schingiuitori s-au numărat: Gheorghe Crăciun (maior), Margareta Hegheduş (care a împuşcat partizani în munţi şi a torturat pe cei arestaţi), Herta Kovacs, Gheorghe Mezci, Moravetz, Victor Nistor, Isaia Pop (un adevărat călău, care a murit într-un accident de motocicletă fără a se fi elucidat cauza acestuia). Lotul a căzut nu numai din pricina cozilor de topor venite de la Bucureşti după Ion Robu, dar şi ca urmare a infiltrării maiorului Ion Oniga, căruia drept răsplată i s-au dat 5 ani de muncă la Canal. După eliberare a fost responsabil la un magazin din comuna Miroslava.
Dintre conducătorii prinşi în viaţă, şase au fost condamnaţi la moarte. Au stat tot timpul în lanţuri la Sibiu. Se cunosc numele lui Dabija (executat), Iosif Oanea (student, executat), Vasile Rusu (ţăran din Satu Nou - Baia Mare, executat), Ion Robu (căruia i s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi avea să moară în închisoare). Despre ceilalţi se ştie că "erau tineri şi voinici", după relatările unui filozof care era într-o celulă apropiată. Au mai fost condamnaţi: Maxim la 15 ani şi Ionescu la 10 ani, ambii din Bucureşti. În anul 1950, Ion Robu, trecând prin Jilava şi auzind că sunt acolo, mi-a comunicat prin cineva că Sandu este omul Securităţii şi din cauza lui a căzut. Bănuiesc că a fost un răspuns la mesajul pe care i-l transmisesem cu doi ani înainte şi de care nu ţinuse cont. Dar poate ne-a fost dat ca fiecare să avem o iudă pe urmele noastre. Ne scapă numele unui viteaz cioban, executor testamentar al voinţei strămoşeşti, exemplu pentru generaţiile viitoare: în iulie 1952, dinspre Gilău, pe valea Someşului Rece, între vârful Testiaşu şi Răcătău, veneau oamenii Securităţii, răspândiţi în trecători; în schimburi iuţi de plumbi a fost secerată o mare parte din companie. Pe o colină, baciul îi aştepta singur, cu arma devenită neputincioasă, rezemat de brad.
Teroarea se abate asupra Ţării Moţilor
Vom prezenta mai jos o condamnare la moarte în public, extrasă din relatarea unui martor ocular, si reţinută de Ovidiu Vuia. Comuna Iara este situată în depresiunea văii râului cu acelaşi nume, la 5 km. după ieşirea acestuia din Munţii Săcel şi Băişoara. Întinsă pe o suprafaţă mare şi înconjurată de munţi, la vest Muntele Mare, la sud Munţii Trascăului, închisă la nord de peretele Gherghei, Iara este sediul unei foarte vechi diviziuni administrative, cu un tîrg tradiţional, cu numeroase întreprinderi comerciale, cuprinzând cel mai mai mare număr de sate din România. Unul din acestea, Agriş, este locul de naştere al primului 5 6 erou al Unirii de la 1918, Ion Arion, împuşcat mişeleşte de jandarmii unguri pe podul din gara Teiuş, în timp ce se ducea la AJba Iulia. Agriş este situat pe un platou de pe vârfui Cremezeu. Din Iara nu se vede decât clopotniţa bisericii din sat, când soarele se reflectă pe acoperişul său de tablă zincată. Pentru a ajunge în sat cu căruţa trebuie să dai un ocol muncelului pe faţa despădurită a acestuia, transformată în sute de terase. O potecă străbate loturile de cereale, cultivate prin rotaţie de culturi, şi-ţi permite să ajungi în sat în două ore în loc de cinci. Toată partea cultivabilă din Cremezeu aparţinea unui grof ruinat, Tiri Gyula. Acesta, pentru a uşura munca pe pământul lui, construise un corp de clădiri pentru slugi şi un grajd pentru 6 perechi de boi pe care îi folosea la aratul teraselor după ce le îngraşă cu bălegarul lor. Om practic, groful supraveghea chiar si folosirea găinaţurilor din crescătoriile de păsări, organizate metodic. Odată ajuns pe vârful Cremezeu, aveai în faţă panorama satului străbătut de două uliţe principale. Printre case, în majoritate din lemn pe fundaţie de piatră, se distingeau două construcţii. Una era şcoala unde profesau institutorul şi soţia lui, cealaltă, înconjurată de grădini mari, aparţinea fostului director al şcolii, Gheorghe Taman, proprietar al unor terenuri agricole şi al unor livezi care îi permiteau să se considere un om destul de bogat. Moartea bătrânului a coincis cu intensificarea acţiunii de planificare a agriculturii: un an de cereale, un an de fânaţ. Acest sistem avea desigur un substrat. Mulţi ţărani erau dezorientaţi. Pentru a-i face să obţină din pământurile lor recolte din ce în ce mai mari şi a le lua până la ultimul bob de secară, s-au trimis la ţară instructori, în realitate un fel de jandarmi camuflaţi, care nu se pricepeau deloc la agricultură. Rolul lor era să supravegheze ţăranii astfel incit toate produsele cerealiere să fie adunate într-o singură arie de treierat; în acest fel ţăranul era constrâns să livreze cota către stat. Dacă îi mai rămânea ceva, cu atât mai bine.
Dacă nu, îi rămâneau sapa şi grebla. În faţa acestei situaţii, ţăranii au renunţat la toate avuţiile lor şi au emigrat către oraş. Unii dintre ei au luat drumul pădurii. Bătrânul învăţător din Agriş lăsase la moartea sa doi copii: o fată, Letiţia, şi un băiat, Ghiţă. Letiţia era elevă la liceul din Turda, Ghiţă era student în anul patru la Medicină. Pentru a înlătura copiii de la succesiunea tatălui lor, agentul agricol a început să-i ameninţe: pe Letiţia cu închisoarea şi pe Ghiţă cu eliminarea din facultate.
Subscribe to:
Posts (Atom)