Prezentare monografică a comunei Sohodol 1. Aşezarea geografică

Aşezata în partea nord-vestică a judeţului Alba, în inima Tarii Moţilor, comuna Sohodol este una din localităţile în care s-au descoperit urme de locuire din paleolitic ( în peşterile Lucia Mică şi Lucia Mare din Gura Sohodol ). Lexicul specific precum şi obiceiurile, demonstrează o legătură ancestrală cu cultura geto-dacică şi latină. Toponimia, în majoritatea de sorginte slavă, arată locuirea zonei şi în primul mileniu al erei noastre. Locuirea din vechime a comunei Sohodol rezultă şi din denumirea satelor. Satul Robeşti, de pilda, ne duce cu gândul în evul mediu sau mai devreme, întemeietorii satului fiind probabil robi fugiţi. Unele din sate şi cătune au o toponimie care reflectă aspecte interesante legate de despădurire ( dealul Arsurilor, vârfurile Pojarul şi Pojarel, satele Poiana, Lumineşti, Lazuri ) sau de natură geomorfologică ( satul Hoancă, dealul Tarniţă ) dar şi de natură geografică ( vârful Dosului, Doştina – teritorii cu orientare nordică ) sau de natură hidrologică (Valea Seacă, Valea Verde) . Cu toate acestea, în primele secole ale mileniului al doilea ( XI – XIII ), Munţii Apuseni constituiau o zonă puternic împădurită, la graniţa dintre unităţile teritorial-administrative din Crişana şi Transilvania. Teritoriul actual al comunei Sohodol aparţinea comitatului Alba, aflat sub autoritatea voievodului Transilvaniei. Întreaga zonă depresionară, cunoscută sub numele de „ Tara Moţilor ” făcea parte din întinsul domeniu al Abrudului ( Terra Abruth ) ale cărui sate româneşti Câmpeni, Bistra, Abrud – sat, Cărpiniş, Bucium şi Vidra sunt amintite încă din 1595, când principele Sigismund Bathori scuteşte de dări populaţia acestora, cu motivarea că locuiesc între munţi şi nu au teren arabil, astfel că grâul şi alte alimente trebuiesc cumpărate. Întregul domeniu al Abrudului, împreună cu posesiile româneşti („possessiones Valachichales”) se află în stăpânirea directă a fiscului, după secularizarea averilor ecleziastice în 1556. Din secolul al XVII-lea ţara Abrudului se divide în două părţi, satele din văile Râului Mare şi Râului Mic constituind o unitate administrativă distinctă, locuită de „ moţi ” sau „topi ”, numele acestei populaţii determinând denumirea maghiară a principalei localităţi Câmpeni ( Topánfalva ). Se constituie astfel Domeniul de Sus, incluzând satele Câmpeni, Bistra, Râul Mare şi Vidra, împreună cu crângurile din Râul Mic, apărute în număr tot mai mare pe curăturile şi defrişările din păduri şi organizate pe neamuri. Acum este pomenit pentru prima oară toponimul Sohodol, într-un act din 1631 în care este menţionat „gornicul de pădure din Sohodol”. Localitatea ca atare este atestată documentar pentru prima oară în cadrul conscripţiei Dosa, în anul 1805. Cu toate acestea, vechimea anterioară a localităţii şi a cătunelor ce o compun este confirmată şi de menţionarea a două dintre acestea, respectiv Poiana şi Valea Verde, la 1770, în documente cartografice austriece la scara 1:28.800. Ceva mai târziu, la 1835, apare pomenit şi cătunul Peleş ( Semitismul de la Blaj, 1835 ) sub forma „Pele ”. Până în 1850, Sohodolul aparţinea de localitatea Câmpeni iar satul Poiana de Abrud, abia după această dată teritoriul respectiv constituindu-se ca unitate administrativă independentă. Modificări, însă, continuă să se petreacă, astfel încât cătunul Vârşi, care încă în 1956 făcea parte din comuna Sohodol, trece la comuna Roşia Montană. Cele 4 aşezări menţionate, respectiv Sohodol, Poiana, Valea Verde şi Peleş cuprindeau desigur, ca şi crângurile aparţinătoare, cele 31 de sate ce alcătuiesc actualmente comuna Sohodol, dar acestea nu apar ca sate de sine stătătoare decât după 1956. Cele 4 localităţi iniţiale, corespunzând parohiilor şi dotate cu biserică şi scoală, sunt păstrate şi astăzi în memoria locuitorilor, recomandându-se a face parte din satele respective, conform vechii împărţiri. Cele 31 de sate actuale, mult prea mici şi lipsite de dotări, reprezintă o împărţire artificială, nefuncţională şi care nu a reuşit să se impună în conştiinţa locuitorilor comunei Sohodol. Comunei Sohodol reprezintă o aşezare tipică pentru zona Munţilor Apuseni, caracterizată prin ceea ce etnografii numesc „satul cu case izolate”, iar geografii – sat de tip „împrăştiat ” sau „risipit”. Acest tip de aşezare umană, considerat de alţii relativ recent, în funcţie de cazurile studiate, este răspândit pe o mare arie a zonei montane în Europa, fiind descris atât în părţile de nord-vest a Peninsulei Balcanice, în Carpaţi de vest, în Munţii pădure Neagră, în Bavaria şi Austria Superioară, până în Alpi Elveţiei, cât şi în zonele împădurite ale Poloniei şi Rusiei. Amănunte în legătură cu istoricul comunei Sohodol se regăsesc în lucrarea „Habitat tradiţional şi mutaţii demografice în Munţii Apuseni” . Aria de extindere geografică a acestui tip de aşezare ocupă regiunile de platforme sau plane, adesea pe cumpăna apelor, văile adânci şi împădurite constituind limita între sate. Nivelul general se situează între 600 şi 1000 m altitudine, dar uneori coboară până la 400 m sau urcă până la 1400 m altitudine. Teritoriul ocupat de aceste aşezări corespunde ariei de dezvoltare a fâneţelor respectiv unei economii pastorale sau pastoral agrare, bazată pe proprietatea comună a tribului sau a familiei lărgite. Si acum, fiecare gospodărie are spaţiul de folosinţă economică în imediata apropriere (teritoriul de cultură, fâneaţa, păşunea, uneori şi pădurea ) . Dintre toate zonele geografice ale Europei, Munţii Apuseni constituie zona cea mai compactă şi mai întinsă ocupată aproape exclusiv cu acest tip de aşezare, care poate fi găsit aici din punct de vedere al habitatului: geografică, economică, socială şi etnică. Monografia generală din 1960 încadrează zona în care se află comuna Sohodol în sectorul de climă de munte, ţinutul climei de munţi mijlocii, favorabilă pădurilor de fag şi brad, subţinutul climei de versanţi expuşi vânturilor vestice, districtul climei cu efecte de föhn. Vecinătăţile comunei Sohodol: • Oraşul Abrud la sud-est; • Comuna Roşia Montană la est; • Oraşul Câmpeni la est şi la nord-est; • Comuna Vidra la nord şi nord-vest; • Comuna Avram Iancu la nord-vest; • Judeţul Hunedoara la vest; • Comuna Ciuruleasa la sud. 2. Cadrul Natural Geomorfologia Comuna Sohodol este aşezată în bazinul hidrografic al văii Sohodolului cu aproape întreaga suprafaţă (excepţie satele Lazuri şi Burzoneşti care se află în bazinul Arieşului ). Comuna este strajuita din toate partile de culmi: la est dealurile: Curaturi, Barcanului, Serban, Grindoaia; la sud dealurile: Bradet, Tarnita, Chiuzului; la vest dealurile: Paisului, Rachita, Sturu, Peles, Pojarul; la nord dealurile: Dambului, Pojorel; Ca altitudine comuna se intinde de la altitudinea minima de 550m – Gura Sohodolului la altitudinea maxima de 1124,7m Vf. Rachita. Numeroasele culmi si paraie dau un aspect fragmentat, cu pante ce variaza intre 6° si 49°. Culmile se termina inspre paraie cu pante abrupte iar culmile au forma de spinari destul de late. Fragmantarea de munti josi si dealuri inalte cu relief larg valurit dominat de varfuri solitare, cu vegetatie forestiera formata din palcuri zdrentuite de arborete. Geologia In cadrul Comunei Sohodol se gaseste un ansamblu de formatiuni care au luat nastere intr-un sant eugeosinclinal care a parcurs un intreg ciclu in intevalul jurasic-cretacic superior. Partea sud – vestica se suprapune peste axul sinclinal al carui sedimentare a inceput in jurasicul superior si constituie fosa Drocea in care se dezvolta o serie de flis calcaros urmata de un flis grezos al carui element caracteristic este o gresie cu multe vine de calcit, cu santuri adanci pe fetele alterate, secundar apar microconglomerate, conglomerate si lentile de calcare organogene. Dupa o intrerupere Aptian Cenonian sedimentarea se reia in Comacian succesiunii urmandu-i conglomerate rosiatice, microconglomerate, gresii, marne si lentile de calcare. Apar incalecari ale formatiunilor veci peste cele noi. In sudul localitatii se observa fracturi puternice care aduc la zi fundamentul calcaros cristalin ca rezultat al unor dislocatii rupturale Neozoice. Zonele de carst din nordul comunei au determinat formarea unor pesteri de marimi medii pe suprafete relativ mari. Pesterile Lucia Mare si Lucia Mica prezinta urme de locuire din Paleolitic. Subsolul Asa cum reiese din structura geologica nu e bogat, singura resursa certa este cea de marmura. Marmura de Sohodol este un calcar cristalin marmoreean apartinand seriei de Baia de Aries. Rezervele certe sunt de trei patru mii de tone. Solurile Solurile tipice in cadrul comunei Sohodol sunt incadrabile in doua clase de sol: Molisoluri reprezentate prin rendzine tipice formate pe substrat calcaros. Este un sol acid mijlociu, bogat in azot, fosfor mobil, si potasiu asimilabil, cu textura luto-argiloasa. Cambisoluri reprezentate prin sol brun eumezobazic tipic – sol acid mijlociu, cu o textura lutoasa, cu o bogata activitate biologica si cu tip de sol brun eumezobazic litic pe pantele accentuate . Flora La altitudin cuprinse intre 600 si 1200m vegetatie de foioase, specia caracteristica fiind fagul (Fagus sylvatica) insotit de numeroase plante lemnoase ca: jugastrul (Acer campestre), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ulmul (Ulmus montana), carpenul (Carpinus betulus), plopul (Plopus tremula), tisa (Taxus baccata), smeurul (tubus idaeus), singerul (Cornus sanguineea), socul (Sambucus nigra), iar dintre conifere molidul (Picea abies) si bradul (Abies Alba). In padurile de fag se intalnesc numeroase plante ierboase: brebeneii (Coridalis solida), splinuta (Chrysosplenium alternifolium), ciubotica cucului (Primula officinalis), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), ghiocelul (Galantus nivalis) sa. Fanetele si pajistile sunt alcatuite din paius (Festuca sylvatica), firuta (Poa angustifolia), parusca (festuca supina), teposica (Nardus stricta), papadie (Taraxacum officinale), rogozuri (Carex sp.) etc. Fauna Principalele mamifere salbatice intalnite sunt: cerbul (Cervus elaphus), mistretul (Sus scrofa), caprioara (Capreolus capreolus), veverita (Sciurus vulgaris), vulpea (Vulpes vulpes), iepurele (Lepus eurpaeus) etc. In frunzarul padurilor traiesc un numar mare de insecte: coleoptere (Carobus violaccus), miriapode, formicide, acarieni, etc. Dintre reptile apar: soparla (Lacerta agilis), gusterul (Lacerta viridis), colbridele inofensive (serpi neveninosi), precum si vipere (Vipera sp.) Padurile adapostesc numeroase specii de pasari: sorecarul (Buteo buteo), uliul gainilor (Accipiter gentilis), privighetoarea (Luscina luscina), ciocanitoarea (Dendrocopos major), cojocaia (Certhia familiaris), pitigoiul albastru (Parus caeruleus) etc. Hidrologia Comuna Sohodol apartine bazinului hidrografic al raului Aries. Orografia teritoriului, fragmentarea puternica a teritoriului, sbstratul geologic favorizeaza dezvoltarea unei retele hidrografice bogate. Valea Sohodol, afluent de dreapta a Ariesului colecteaza cursurile de apa mai importante de pe teritoriul comunei precum paraiele: Poiana, Valea Seaca, Oulesti, Plicului, Toplita, Criseni, Lucia, etc orientarea generala de scurgere este sud – vest la nord – vest. Densitatea retelei hidrografice este de 0,6 km/km² rezultand un regim hidrologic echilibrat. Majoritatea vailor au profil V si mai rar U, sunt adanci si inguste mai ales la obarsii. Bilantul hidrologic este deficitar, cu ape mari primavara si cu acumulari pluvio nivale moderate. Clima Raionarea climatica din „Monografia Geografica” 1960 incadreaza regiunea comunei Sohodol in sectorul de clima de munte, tinutul de clima munti mijlocii favorabila padurilor de fag. După clasificarea lui Koppen, teritoriul aparţine provinciei Cfbx, ţinut de clima boreala, caracterizat prin ierni friguroase si umede cu precipitaţii peste 700 mm, cu temperatura medie a lunii celei mai reci sub 3°C si a celei mai calde peste 10°C, temperatura medie a lunilor de primavara este de 7,8°C. Valoarea medie anuala a indicelui de ariditate arata un climat cu excedent de apa provenita din precipitatii fata de evapotranspiratia potentiala, deci fara seceta in sol. Vanturile bat dinspre vest si sud-vest si aduc mase de aer rece si umed. Fondul forestier Oriunde padurea reprezinta una din cele mai importante componente ale mediului de viata. Influenteaza diversitatea speciilor forestiere, florei si faunei, retine cantitati de CO2 prin asimilare clorofiliana, protejeaza impotriva vanturilor, eroziunii solurilor, si nu in ultimul rand rol peisajistic si recreativ. Fondul forestier al comunei Sohodol este administrat de Ocolul Silvic Valea Ariesului si face parte din UP IV Sohodol. Suprafata aflata in administrarea Ocolului Silvic Valea Ariesului este de 991,9 ha.

Bisericile motilor

Bisericile moților - Mânăstirea Poiana Sohodol din Alba Camelia Starcescu - Cătunele uitate din creierii munților ascund, uneori, locuri tainice, pe care doar dorul de Dumnezeu ne face să le găsim, îndreptându-ne pașii într-acolo - În ziua Învierii Dom­nului, am trecut întâm­plător pragul Mânăstirii Poiana-Sohodol, din ju­de­țul Alba, pentru a așeza sub pro­tecție sfântă griji, păcate, dar și mu­guri de bucurii. Locașul acesta de pe coamele Apusenilor este o rugăciune continuă, rostită laolaltă de moți și dusă mai departe, spre cer, de călugări. Bisericile mor îmbrățișate Miez de aprilie. O zi plăcută și calmă. Parcă și mugurii se tem să devină floare, ca nu cumva străduin­ța lor să spargă din greșeală liniștea ce îmbracă munții. La ora prânzului, în curtea mânăstirii "Înălțarea Dom­nului", din Poiana-Sohodol, nu e nici țipenie de om. Obosiți, credin­cioșii se odihnesc încă după slujba de Înviere, fiecare pe la casele lor. Doar starețul Irineu Filip ne întâm­pină, apărut parcă de nicăieri. Des­chide ușa bisericii și-ncepe nerugate, ca într-un soi de litanie să depene povestea locului. Aproape nu-i aud vorbele. Nu-mi pot dezlipi ochii de pe sfinții pictați pe catapeteasmă și pe perete, ce așteaptă, par­că, un semn, ca să coboare, și ei, în biserică. "Pictura a fost executată de frații Mihai și Gavriil Moroșanu", spune sta­rețul. "Ei nu au prea pictat în Ardeal, doar în ctitorii voie­vodale din Moldova. Au făcut monu­mente istorice, Putna, Vo­ro­neț, dar au lucrat și în Israel și la Muntele Athos. Când au realizat pictura de aici, erau la început de drum. Primul care a inten­ționat să transforme biseri­cuța aceasta sătească într-o mânăstire, a fost arhi­mandritul Dosoftei Morariu, numit preot paroh printre moți. Înainte, fusese însă stareț al mânăstirilor Putna și Vorona și a răbdat, timp de cinci ani, suferințe grele în închisorile de la Gher și Aiud. I s-a refuzat, însă, categoric, trans­for­marea bisericii într-o mânăstire", spune starețul. Timp de șase ani, între 1966 și 1972, Dosoftei Morariu a fost exclus din viața monahală, exact cât petrecuseînainte, în bisericuța din Poiana-Sohodol, ca preot paroh. Șase ani de rugăciune și de mi­nuni, ce stau și astăzi mărtu­rie harului său. Mai întâi frumusețea aparte a biseri­cii. Zidită în întregime din piatră, din exterior, ea pare un lăcaș oarecare, ci doar intrând, înțelegi că, uneori, distanța între tine și cer poate fi anulată instantaneu. La câțiva pași de la intrare, biserica e împărțită în două, de un zid mare și gros, de susținere, special întocmit așa, pentru a sta împotriva capriciilor ano­timpurilor din zonă, care fac, adesea, ravagii, cul­când, tot ce le stă în drum, la pământ. Și nici nu știi, intrând pentru prima oară înăuntru, ce anume să admiri, să încerci să înțelegi mai întâi: pictura vie pe jumătate? Catapeteasma? Vitraliile? Bolțile per­fect arcuite? Icoana uriașă a Maicii Domnului cu Pruncul în brațe, încadrată în înflo­rituri din lemn poleit? "Icoana Maicii Dom­nu­lui e încadrată într-o sculp­tură în lemn masiv, fără nici o fisură, cu toa­te că au trecut peste 40 de ani de când a fost fă­cută. Se vede că lemnul a fost spe­cial pregătit și lucrat de o mână care a știut ce să facă. Și icoana, și cata­peteasma sunt lucrate la Mânăstirea Neamț. De aceea a și fost ridicată biserica, în cele din urmă, la rang de mânăstire, ca să nu se degradeze minu­nățiile acestea din interior. Din 1972 până în 1989, pe-aici s-au perindat o sumedenie de preoți. Dar locul fiind izolat, condițiile de trai grele, nu au stat prea mult. Din 1994 până în 1996, biserica a fost închisă, și fresca a început să cadă... Eu sunt aici din 1996 și de atunci focul n-a mai ars în biserică. Zidurile prind umezeală, și se degradează pictura și catapeteasma", spune Părin­tele Irineu. Și abia ascul­tându-l, simți, cumva, că frigul stă să-ți intre în oase aburindu-ți respirația și cuvintele. Ridici ochii spre sfinți și nu vezi nimic altceva decât dorința și bucuria lor de a coborî din pereți. Și auzi, ca prin vis, povestea care curge și curge, deslușind alte și alte taine ale locului. Biserica cea veche, a satului fusese din lemn. Pe-atunci, înaintea războaielor mondiale, în sat era lume multă și bise­rica satului ajunsese neîncăpătoare. Și s-au apucat moții să ridice alta. Piatră cu piatră, adusă cu carele trase de boi, a fost pusă de jur împrejurul bisericii vechi, ca un brâu, cuprinzând-o înăuntru. Moții acești credincioși, din creierii munților, nu s-au îndurat să strice bisericuța din lemn, înainte de a o finaliza pe aceea de piatră. Așa că au îmbrățișat-o cu drag și-au zidit-o, ca pe Ana meșterului Ma­nole, așezând, lângă fiecare piatră din zid rugăciuni de iertare. Abia când biserica de piatră a fost terminată, cea veche, de lemn, a fost și ea dărâmată, dar oamenii o simt și acum înăuntru, ca pe un suflet de care nu se pot lepăda. "Fără a fi fost școliți, oamenii acelor vremuri,au lucrat cu o trăire aparte, cu o înțelepciune de invidiat. Ceea ce au făcut au făcut cu drag și credință, știind că doar sufletul poate rezista timpului", spune Părintele Irineu. Îmbrăcați frumos, doi câte doi, sfinții mângâie lumina ce încearcă să pătrundă în biserică, așteptând, parcă, să-i facă plutitori și pe ei. O rază ici, una colea, se așază cuminte în sufletul fiecăruia dintre credincioșii care intră, voit sau doar întâmplător, în biserică. "În ziua de azi, e mare lucru să găsești oameni bucuroși că trăiesc" Încet, încet, biserica se umple de oameni. Sunt câțiva săteni îmbrăcați de săr­bătoare, cu pruncii de mână, veniți la slujba celei de-a doua Învieri, ce urmează să înceapă. Dar starețul Irineu Filip mai întârzie în poveste, coborând-o puțin în viață, în vremurile tot mai reci pe care le străbatem așa de greu. "Omul poate fi mișcat, se poate încărca duhovnicește prin ceea ce vede. De câte ori intri în biserică, orice problemă, necaz să ai, parcă mai descoperi ceva, mai vezi ceva aparte, ce n-ai văzut până atunci. Totul pare natural. Depinde însă de starea omu­lui, de ceea ce caută. Nu poți găsi ceea ce nu cauți. Asta nu!" Vorbește calm starețul, cu o mustră­toare înțelegere a omeneștilor slăbiciuni de dincolo de zidurile mânăstirii. "În ziua de azi, e mare lucru să găsești oameni bucuroși că trăiesc. Majoritatea sunt posomorâți, și triști, amărâți, îmbufnați, ursuzi... Și e trist că mulți tineri sunt așa! N-au speranță, n-au nădejde, parcă n-au viață în ei. Mă întreb, de ce oare e omul atât de ursuz, dacă e tânăr și sănătos? Ar trebui să te bucuri că ai fost chemat la viață, să fii părtaș la minunea ei. Din păcate, omul nu realizează și nu știe să fie recu­noscător față de ce i-a dat Dumnezeu. Toată lumea vrea ce nu are și ce nu-i trebuie, ce nu i se potrivește. Ucenicii Mântuitorului spuneau: «Doamne, învață-ne cum să ne rugăm!». Noi nu știm să ne rugăm, nu știm să vorbim unii cu alții, atunci cum să vorbim cu Dumnezeu? Și tocmai de aceea omul se arată, de multe ori, nemulțumit. Vin la biserică, când și când, și spun, apoi, că n-au simțit nici o realizare. Păi, și la medic, dacă mergi îți prescrie un tratament, dar dacă nu te ții de el, nu te faci sănătos. Și nu e medicul de vină. Tu ești liberul-arbitru al vieții tale. De tine depinde să fii fericit". Într-un colț al bisericii, doi străini, un domn și-o doamnă, fac notă discordantă cu toți ceilalți. Se vede că nu sunt de-ai locului. Par a fi orășeni, sunt îmbră­cați în pantaloni și-s plini de noroi până-n genunchi. Nefiresc, oarecum, pentru ziua de Paști. Dar nimeni nu-i privește ciudat. Localnicii și-au ocupat cuminți locurile și n-au ochi decât pentru icoane și urechi pentru rugăciuni. Aici, sub cerul rozaliu de pe bolta bisericii, e loc pentru toți. Ceea ce rămâne E miez de aprilie și aici, prin cătunele Apusenilor, abia crapă mugurul sălciilor. Pădurea e plină de ghio­cei și viorele, deși jos, la oraș, au început deja să înflorească lalele. Înțelegi mai exact spusele părin­telui, despre vitregiile vieții de-aici. Despre anotim­purile potrivnice, care bântuie și sufletul omenesc. "De-atâta timp de când sunteți aici, nu v-a venit niciodată să renun­țați?", întreb. Părintele Irineu zâmbește. "Ei, nu! De des­tule ori! Și nu din cau­za frigului. Nu. Eu n-am fost obișnuit cu oa­menii de parohie, eu ve­neam din mânăstire, unde e altă rânduială, alt fel de-a fi. A fost foarte greu! La început, sătenii au fost împotriva mea, pentru că n-au fost obiș­nuiți cu rânduiala cea dreaptă. Am găsit multe lucruri la nelalocul lor. Dar deși e greu să-i faci pe oameni să înțeleagă, am reușit, totuși, și au început să realizeze că orice fac, fac pentru sat și pentru ei. Sunt lucruri care rămân. Să aibă la ce să se întoarcă: la bise­rică, la morții lor din cimitir. Contează foarte mult!". Părintele Irineu iese din altar și face semnul cru­cii peste toți cei pre­zenți. "Hristos a înviat!". Chiar și pentru femeia aceea tristă, ce a venit la biserică cu hainele pline de noroi. I-s ochii-n lacrimi. "Adevărat a înviat!", răspunde încet. Mai e puțin și va izbucni primăvara adevărată. Părintele Dosoftei Morariu S-a născut la 18 august 1913, lângă Botoșani. A urmat Seminarul monahal de la Cernica. Ulterior, și-a început studiile de teologie la facultatea din Cer­năuți, dar le-a întrerupt după un an, pentru a par­ticipa la acțiunea misionară de peste Nis­­tru. În 1947, își finalizează studiile de teologie la Sibiu. Din 1948, slujește la Mâ­năstirea Antim din Bu­curești, dar și la Ca­tedrala Patriarhală. În 1956, Dosoftei Mora­riu a devenit starețul Mânăstirii Putna, apoi preot misionar în Ar­deal. La biserica din Poiana-Sohodol, jud. Alba, a fost preot pa­roh, între anii 1966-1972. A publicat două cărți: "Viața și nevoin­țele Sfântului Serafim de Sarov" și "Despre dumnezeiescul har". Căi de acces Din orașul Câm­peni spre comuna So­hodol, aflată la doar 16 km, se poate ajun­ge cu autobuze (trei pe zi) sau cu taxiul. Spre orașul Câmpeni există numeroase autobuze, zilnic, dinspre Alba-Iulia, Cluj-Napoca sau Deva/ Brad. Drumul este asfaltat până în apropierea mânăstirii. Sursa: Formula As 2015

Pe Facebook

Poiana Sohodol pe Facebook.

"In Tara Motilor nu-s usile inchise, Nu-i masa asezata cu dichise, Dar poti sa intri ca la tine-acasa Motii si-au lasat inima pe masa. De ai ajuns sa vezi un maturoi la usi E semn ca gazdele la turma-s dusi, Dar pita-i cata vrei si clisa-i mintenas, In fiecare casa-i un salas."