Istoria revolutiei ardelene din anii 1848/49 va retine intotdeauna pentru cinstea preotimei romane din Ardeal – fie ea orotodoxa sau unita – omagiul tipic si elocuent, pe care i-l aducea baronul Kemeny Farkas, tantosul colonel ungur, dupa ce a fost batut si alungat in chip asa de rusinos din muntii Abrudului de catre oastea lui Avram Iancu, comandata aproape numai de slujitori ai altarului, cand exclama infuriat: - “Dracul sa se mai bata cu popii!”.
Prefectul Simeon Balint, cunoscut in tot tinutul Abrudului sub numele de Popa Balint, si-a avut partea sa de glorie in aceasta groaznica amaraciune a trufasului comandant ungur.
Dupa Axente Sever, popa Balint a fost cel mai activ, mai energic si mai intelept prefect de legiune, care desi fusese insarcinat cu apararea tinutului de pe valea Ariesului, spre a impiedeca intrarea Ungurilor in munti, el apare neobosit si viteaz in toate partile unde era cerut ajutorul sau.
Simeon Balint, fostul prefect al gardei nationale de pe Valea Ariesului, paroh si mai tarziu protopop in Rosia Montana, s-a nascut in Septembre 1810 in comuna Copand, de langa Turda, dintr-o familie originara de preoti ortodoxi din Maramures. Studiile gimnaziale le-a facut in Cluj, Blaj si Sibiu, dupa care a intrat in seminariul din Blaj, avand ca profesor, intre altii, pe Timoteiu Cipariu. In anul 1834 este investit de episcopul Lemenyi din Blaj ca preot in Rosia Montana, unde se si casatoreste cu una din fiicele preotului local Zacheu Golgot. Din clipa in care s-a stabilit la Rosia Montana, aceasta vestita localitate inca de pe vremea strabunilor nostri Romani, popa Balint a fost necurmat in fruntea tuturor miscarilor nationale, politice, culturale si bisericesti. Fata bisericeasca de mana intaiu, Balint a fost totdeauna mandru de faptul ca era roman si timpul cat a pastorit el parochia romana greco-catolica din Rosia Montana nu s-a pomenit ca Romanii de aici sa treaca, prin ademeniri sau amenintari, la religia reformata sau la cea romano-catolica (papistasa), cum era obiceiul in trecut si din care cauza promiscuitatea religioasa din Rosia Montana este sui generis ca nici intr-o alta comuna din intinsul Romaniei Mari.
In anul 1848, in Ardeal incep pregatiri si inarmari – ca rasunet din apus – deodata cu ivirea primaverei a viforosului an. Romanii se agita, se misca si iau parte in numar mare la adunarea din Blaj (3/15 Maiu) de pe campia libertatii. Natural, popa Balint era printre cei dintai, ceeace i-a atras din partea Ungurilor acuzatia de “agitator”, iar soldatii sacui, adusi de curand la Abrud, il inchid, il bat si ii smulg parul din barba. (Vezi capitolul XXXIV, pag. 338).
In 10 Decembre 1848, comitetul natiunei romane din Sibiu prin urmatorul act, iscalit de S. Barnutiu ca presedinte si Aron Florian ca secretar, il numeste prefect al gardei nationale in partile Ariesului:
“Luand in consideratiune capacitatea si energia domnului Simeon Balint, Comitetul il denumeste Prefect al gardei nationale in prefectura ce se intinde in partile Ariesului, dupa lista ce i se alatura. De aceea se invita toate dregatoriile civile si militare, ca sa-l recunoasca de prefect si sa-i dea tot ajutorul de care va avea trebuinta in privinta gardei nationale pentru tinerea ordinei si a disciplinei. Tot deodata se demanda tuturor tribunilor, vice-tribunilor, centurionilor si vicecenturionilor si in genere tuturor Romanilor, cari se afla in serviciul gardei nationale, ca denumitului prefect sa-i dea toata supunerea si ascultarea, spre a putea implini cu toata exactitatea oficiul ce i s-a incredintat”.
In 18 Decembrie, popa Balint isi stabileste tabara langa comuna Ocolisul Mare pe Aries, de unde a tinut in frau si a pedepsit amar pe insurgentii unguri, cari indrazniau sa intre in tara Motilor.
Popa Balint a contribuit mult la distrugerea armatei lui HatvanyI in luptele din jurul Abrudului. In retragerea acestuia dela Abrud, scena cea mai crancena s-a petrecut la Bucium-Cerbu (4 km dela Abrud). Vanatorii Moti isi terminasera munitia, dar lancierii (albaceni, vidreni, scarisoreni etc.), apucand pe cai mai scurte, iesisera inainte si asteptau trecerea lui Hatvany si a ramasitelor armatei sale. Cand compania neagra germana, cu capul de mort in frunte, soseste cu tunurile in fata Motilor, acestia, intocmai ca soldatii vechiului regat, in 1917, in luptele dela Marasesti, isi aruncara sumanele si palariile la pamant si dau navalnic si inversunati asupra companiei si a tunurilor si afara de 7 insi, cari fura prinsi si dusi la Zlatna, toata compania fu macelarita si tunurile cucerite. Din varfuri de dealuri, pe lunga vale serpuitoare a satului Bucium Cerbu, femeile rostogoleau bucati de stanci in capul honvezilor fugari. Opt dintr-insii, cari voiau sa se refugieze in comuna Dupa Piatra, au fost prinsi de 2 femei si 2 fete si omorati. Familiile unguresti, cari nu s-au despartit de armata insurgentilor, au cazut si ele victime.
Despre catastrofa lui Hatvany la Bucium Cerbu scriitorul ungur Gracza in cartea sa din 1895 (Az 1848-49-iki magyar szabadsagharc tortenete IV 434) scrie intre altele urmatoarele:
“Oastea (valahilor) navaleste cu furie salbatica asupra refugiatilor inghesuiti. Legiunea germana se lupta cu cea mai mare desperare. Totul e zadarnic! Valea mortii este locul acesta…D-aici nimeni nu scapa. Se naste o invalmaseala infioratoare. Ceata refugiatilor, cetateni si honvezi, se invarte intr-un mare ghem, care apuca incoace si incolo, plange, striga, se roaga, dar nu se mai apara. Iar de pe coastele dealurilor dau de-a dura bucati grele de stanci, traznind in mijlocul gramezii nenorocite. Numarul refugiatilor scade, al mortilor creste. Pana in amurgul serii tine cumplitul macel…apoi linistea coboara pretutindeni. Si valea, cuprinsa in coastele dealurilor, pare ca s-a schimbat intr-un urias sicriu deschis: O mie sapte sute de morti zac acolo!”
Asupra luptelor Romanilor dela Abrud cu trupele colonelului ungur Kemeny Farkas, popa Balint a jucat de asemenea un rol mare si hotarator. Iata, dupa raportul lui Avram Iancu, tabloul luptei, care a pus capat incercarei lui Kemeny de a ocupa Abrudul:
“In 8 Iunie, inainte de rasarirea soarelui, Kemeny cu ostirea sa pleaca in mars dela Brad spre munti. Preotul Groza, in fata numarului de rasculati, se retrage pentru moment dela Buces; insa, dupa ce ostirea lui Kemeny trecu acest pas (intre Zarand si Abrud), isi reocupa locul si in aceeas zi bate o ceata de honvezi care escorta un transport de proviant: doua care, incarcate de paine, sunt prinse, celelalte sunt alungate cu escorta cu tot inapoi spre Brad.
Kemeny ocupa pozitie la muntele Vulcan; in alta pozitie, nu mai putin buna, intre satul Blajeni si Vulcan, il asteptau ai nostri. Lupta s-a inceput in ziua pomenita, adeca in 8 Iunie, intre ora 1 si 2 d. a., cu foc viu de tunuri si tiraliori si a tinut neintrerupt mai mult de cinci ceasuri. Cand a inceput a se inopta, ai nostri se retrag. In vremea noptii liniste de amandoua partile.
In 9 Iunie trupele noastre mai sporisera ceva intre muntele Vulcan si satul Ciuruleasa (6 km dela Abrud). Lupta incepe dimineata la ora 8, se urmeaza fara intrerupere ziua intreaga, cu indaratnicie si d’o parte si de alta, pana ce la 9 ore ii pune capat noaptea. In ziua aceasta ai nostri au stat pe locul ocupat, dar, dupa miezul noptii, se retrag spre Sohodol.
Dumineca, in 10 Iunie, se dau lupte de putina insemnatate la avanposturi. Intr-acestea sosesc oamenii prefectului Balint, sub conducerea bravului tribun Ciurileanu, la Campeni. Prefectul Balint sosise acolo Sambata seara. In noaptea spre 11 Iunie se pun in miscare catra campul de lupta si trupele acestea intarite cu altele. Daca Kemeny ar fi stiut, ca trupele ce i s-au opus in ziua intai nu treceau mult peste 1000 si in ziua a doua cam 1600, ar fi patruns de mult in Abrud, dar situatia lucrurilor acestui tinut il putea face sa se insele in socoteli.
Dimineata, in 11 Iunie, trupele noastre, pe dealurile dela Sohodol, se tineau in pozitie defensiva, deoarece era lamurit, ca nu usor putea fi scos Kemeny din pozitiile lui dela Ciuruleasa. De altfel oamenii nostri se deprinsesera sa se masoare cu dusmanul pe dealurile Abrudului si d-aceea multi au cerut sa-l lasam sa vie in Abrud…Kemeny, putin infestat de noi, a si intrat in oras la ora 11 a.m., punandu-si cartierul la protopopul roman Absolon. Trupele noastre au inaintat indata dela Sohodol la Soharu. Diviziile, postate pe dealurile de aici, erau comandate de prefectii Balint, Vladut si Moldovanu si tribunul Ciurileanu; acolo era si forestierul Schuster, centurion al gardei nationale romane din Abrud. Numitii comandanti pornesc atacul de pe dealurile Soharului. Era tocmai ora 1 d.a., cand focul de tun si tiraliori deschise lupta. Kemeny sta tocmai la masa. La auzul bubuitului de tun se ridica repede, zicand celor de langa dansul:< > si iesi afara. Vanatorii nostri faceau minuni de vitejie, dusmanul era tot mai stramtorat catra oras. Si tunurile noastre au avut efect: s-a distins in deosebi bravul vanator din Rosia, Jurca Todorut. Deoarece n-aveau artileristi, Romanii isi puneau pusca pe gura tunului; mai intai tinteau cu pusca si , dupa pusca, indreptau tunul. Asa facu si numitul vanator cu un tun, care prin loviturile sale sigure pricinui nu putina stricaciune in sirurile honvezilor. Odata tinti asupra lui Kemeny, care tocmai facu o miscare cu calul si astfel scapa d’a fi nimerit de glontul ce ii rupse franele din mana. Kemeny insusi povestea intamplarea, laudand pe Romani ca, desi lipsiti de artileristi, totusi stiu sa traga cu tunul. Lupta dureaza pana la ora 6 seara. In toate punctele respinsesem pe honvezi pana in oras si in imprejurimea lui. Acum se schimba norocul: un sas, al carui nume l-am uitat, dar pe care centurionul Schuster il va fi cunoscand, caci garantase pentru el, fusese prins d-ai nostri intr-o lupta de mai inainte, si ca sas, - caci Sasii, asa credeam, se luptau pentru o cauza comuna cu noi, - fusese bine tratat si centurionul Schuster il pusese decurion la divizia sa. Indata, la inceputul luptei, fiind intre tiraliorii dinainte, trecu iaras la rasculati si trada lui Kemeny, cum am aflat mai tarziu in Abrud, pozitia noastra si taria fiecarei divizii a trupelor. Fara veste, dusmanul se arunca asupra locului unde noi eram mai slabi, si adeca in stanga, asupra lui Ciurileanu, il respinge repede si, prin aceasta, parte mare a trupelor era sa fie despartita si inconjurata. Cand prefectii Balint si Vladut observara lucrul, comanda indata retragerea. Se oprira pe dealurile Sohodolului si mai sustinura lupta o jumatate de ora, dar din nou trupele noastre trebuira sa se retraga pana pe dealul Heteului, unde se restabili ordinea. Dusmanul n-a mai inaintat. Cu acestea se sfarsira luptele de aici, din ziua aceasta, seara tarziu.
Tot in 11 Iunie, doua companii de sacui escortau din Brad spre Abrud un mare transport de bucate. Preotul Simeon Groza, care tot mai tinea ocupat pasul dela Buces, ataca aceste doua companii la numitul sat, omoara 15 honvezi, intre ei un sergent, prinde 38 de care incarcate de pane si doua care de slanina; pe celelalte, cu sacuii impreuna, le respinge cu atata tarie, incat nu se mai opresc la Brad, ci fug mai departe, spre Deva. Groza a pierdut un mort si cativa raniti.
In lagarul general dela Campeni am tinut, in 12 Iunie, consiliu de rasboiu si am hotarat sa atacam dusmanul din mai multe parti si sa nu-l lasam in pace…S-au impartit din nou trupele: Preotul si prefectul Balint s-a intors in stanga, spre Rosia, a ocupat pozitia la Vartop, d-asupra orasului, si s-a pus in legatura cu lagarul tribunului Faur la Bucium. Astfel s-a format si s-a largit aripa stanga. Preotul Groza a primit ordin sa lase o mica divizie la pazirea pasului Bucium, iar el, cu partea cea mai mare a oamenilor, sa inainteze catra Stiurt si sa opereze in aripa dreapta.
In ziua aceea m-a invitat o scrisoare a lui Kemeny sa depun armele, impreuna cu ceilalti prefecti, si sa fac pace cu Ungurii…
In 13 Iunie s-au dat lupte, toata ziua, in mai multe puncte, cu noroc schimbator; in deosebi grele au fost la centru, unde comandau: prefectul Vladut, tribunii Andreica, Olteanu, Boeriu s.a. Prefectul Balint a pus in desordine doua companii, trimise de Kemeny la Rosia…In ziua aceasta s-a prins o scrisoare, adresata lui Kemeny de ofiterul batut de Groza cand cu transportul bucatelor. In scrisoare, ofiterul recunoaste bataia suferita si se crede a fi batut de prefectul Balint (in loc de Groza), rugand pe Kemeny sa-i spuna o alta cale pe care sa aduca armatei cele trebuincioase.
Bucatele erau pe sfarsite, caci in 12 Iunie soldatii lui Kemeny au mancat ultima paine, iar dupa 12 Iunie isi alinau foamea cu tarate si cu graunte de cucuruz ramase in casele parasite ale Abrudenilor.
In 14 Iunie Kemeny scrie prefectului Vladut, pentru o intelegere cu Romanii, si-l pofteste la o convorbire…La prefectul Balint trimite pe Simeon Sulut, roman din Abrud, sa-l invite la o vorba…Amandoi refuza.
Noi am decis, pentru 15 Iunie, atac din toate partile: iar, daca acesta n-ar reusi, al doilea atac pentru ziua de 17 Iunie. In acest scop sunt ocupate urmatoarele locuri: I. Preotul si prefectul Balint ramane in locul catra Rosia si in legatura cu Buciumanii. Aceasta pozitie face aripa stanga. II. Langa drumul mare spre Campeni, la Carpenis, e postat bravul preot de acolo, Ion Fodoreau; la Sohosol preotul si tribunul Ion Gombos. Acestia formeaza centrul, sub comanda prefectului N. Vladut. Nu departe de Sohodol, intre satul acesta si Soharu, se posteaza preotul si prefectul Nicolae Vladut cu tribunii Andreica, Olteanu si Rusu si cu centurionul Iambor. Diviziile lor se intind spre Cernita si fac aripa dreapta. Nicolae Vladut, prefectul, comanda atat aripa aceasta, cat si centrul.
Mai departe, spre sudest, la Stiurt, apartinand tot la aripa dreapta, dar neatarnator in operatiile sale, avea sa-si ocupe locul Simeon Groza.
In 15 Iunie Kemeny nu asteapta atacul nostru. Starea lui necajita (in lipsa de alimente) il face sa inceapa el atacul. Mai intai trimite cam o mie de oameni impotriva Buciumanilor, unde prefectul Balint comanda in persoana. Ai nostri, la inceput se retrag, dar indata ocupa o pozitie mai favorabila. Lupta se inoeste si dureaza mult timp nehotarata. Prefectul vesteste pe tribunul sau Ciurileanu, cu lagarul mai aproape spre Rosia, si-l cheama in ajutor. Acesta soseste si prefectul da atunci nou atac. La ora 5 d.a. dusmanul este, in partea aceasta, cu totul frant si urmarit cu mari pierderi din partea sa pana in Abrud. La ora 1 d.a. Kemeny este atacat si dela centru, de preotii Gombos si Fodoreanu, iar dela aripa dreapta de prefectul Vladut. Pe inserate este respins in toate punctele si urmarit pana in pozitiile sale de mai inainte.
In ziua aceasta suferi Kemeny cea mai mare pierdere. Seara, la masa, se spune ca ar fi zis: - “Dracul sa se mai bat cu popii!”
In 16 Iunie dimineata, indata dupa ivirea soarelui, mai multi prefecti si tribuni erau adunati in Campeni, sa puna la cale al doilea atac pentru ziua de 17 Iunie. Kemeny insa, in revarsatul zilei, dete porunca sa fie atacat preotul Groza (la Stiurt), poate ca sa ne atraga atentiunea spre partea locului, caci el, Kemeny, incepu pe la ora 9, in cea mai mare graba, retragerea spre Zlatna…Avu noroc cu negura deasa, care in aceste tinuturi muntoase rar se imprastie mai curand de ameazi. Cand trupele au observat fuga lui Kemeny, el trecuse binisor inainte. Totusi mai multe cete au alergat dupa el, luptandu-se cu trupa din urma a fugarilor. Cand sosira la Valea Cerbului, fura vazuti de Buciumani si Mogoseni cum aprindeau casele din apropierea drumului. Atunci voinicii feciori de munte se aruncara, pe moarte si viata, asupra honvezilor, izbindu-I cu pusti, cu lanci, coase, furci…Strigatul desnadajduit: “Oda vagyunk!” (suntem pierduti!) rasuna din toate gurile: soartea lui Hatvany le plutea inaintea ochilor.
Kemeny fusese prevazator si cu trei ore inainte d’a pleca trimise pe maiorul Forro, cu o trupa tare, sa repareze podul dela Dealu Mare, sa strice si sa inlature baricadele si alte piedeci de acolo. Fara aceasta prevedere, dusmanul ar fi fost neaparat pierdut, caci Buciumanii usor l-ar fi retinut, pana ce trupele noastre l-ar fi inconjurat de toate partile. Buciumanii cu toate acestea au omorat in Valea Cerbului 145 de honvezi si au cuprins doua care cu putina munitie si haine. Si Simeon Groza ajunse o trupa de fugari si-i facu mare stricaciune cu lancerii lui.
Asa se sfarsi batalia de noua zile cu Kemeny. El pierdu peste 500 de morti. Numarul ranitilor este necunoscut. Ei fura incarcati pe vreo 60 de care si dusi la diferite spitale din Ardeal”.
O frica nebuna a cuprins pe Ungurii ardeleni, cand au aflat ca si Kemeny fu alungat din munti. Si frica lor se vede din inscrisele ziarelor unguresti de pe vremea aceea. Astfel rezulta dupa aceste ziare ca locuitorii Clujului fugisera in timp de noapte de seapte ori din oras, plecand spre Budapesta, Ungurii din Turda de patru ori, iar cei din Targu Mures de trei ori la auzul ca: Vin Motii lui Iancu si Balint! Vine si Axente?
Regretatul George Barit, fost presedinte al Academiei romane, vorbind de raportul lui Balint asupra luptelor duse de el in anii 1848/49, facea (in anul 1884) urmatoarele judicioase observatiuni:
“Daca Simeon Balint, in calitatea sa de prefect, in acea parte a comitatului (judetului) Turda, n-ar fi operat cu energie si cu prudenta rara; daca el n-ar fi stiut sa scoata, ca din pamant, cete de vanatori, arme si munitiuni pentru acestia; daca nu s-ar fi aruncat orbeste cu asalt asupra artileriei unguresti, ca sa-si castige si tunuri, poate fi oricine convins ca din multimea comunelor romanesti cate se afla pe largul teritor dintre orasele Turda, Iara, Ofenbaia, Trascau, nici una n-ar fi ramas neaprinsa si nedevastata de insurgenti si sute de familii romanesti ar fi fost exterminate… Abia se incepuse revolutiunea, cand tribunalul negru si secret, la inceput intocmit la M.-Osorhei (Tg. Muras), decisese ca toti Romanii cati stiu carte sa fie ucisi, pentru ca poporul sa fie lipsit cu totul de conducatori. Mai ales oamenii tineri, stiutori de carte, erau persecutati de moarte; iar pe unde nu puteau pune mana pe tineri, omorau pe parintii sau pe fratii lor. Asa, de ex., tatal lui Alexandru (Papiu) Ilarian, paroh in Budai (jud. Turda), fu spanzurat numai din cauza ca n-a fost in stare sa puna mana pe fiul sau. Asupra familiei Ioan Pop Barit, paroh in Petrid, aproape de Turda, fusese decretata sentinta de moarte pentru toti membrii ei, tata, mama, cinci frati si o sora, mai mult din cauza fratelui mai mare (G. Barit), cunoscut pe atunci in tara ca fondator si redactor al Gazetei Transilvaniei si al Foii pentru minte, inima si literatura. Pe tata-sau, cazut la un morb greu in Ianuarie 1849, erau sa-l impuste in asternut…Mama lor a scapat de moarte sigura, ascunsa sub o sanie incarcata cu paie, dupa aceea trei luni ascunsa intr-o moara, cu vesminte schimbate. Fratii lui au scapat cu viata in munti, la Balint, unde apoi au dus in cap de noapte si pe tatal lor, la neuitatul protopop gr.or. Iosif Ighianu, vechiul sau amic…Mai multe sate de Romani stiutori de carte, bisericani si mireni, au avut sa multameasca lui Dumnezeu ca au ramas cu viata, singur si numai prin scaparea lor in Muntii Apuseni, in oastea lui Simeon Balint, in a lui Avram Iancu si la Axente”.
In muntii Abrudului, figura popei Balint a ramas oarecum legendara. El era cantat in poezii ca cea urmatoare: “Popa Balint ca paroh, Peste Rosia tine foc, Tine foc, Tine bataie, Pe Unguri pe toti sa-I taie”
In anul 1852, Balint a adresat printului Carol Schwarzenberg, guvernatorul Ardealului, un memoriu, intervenind pentru incetarea “injuriilor si apasarilor ce se fac baiesilor (minerilor) din Muntii Apuseni ai Transilvaniei”. In acest documentat memoriu Balint spunea urmatoarle:
“Tinuturile muntene apusene ale Transilvaniei s-au bucurat din vechime de unel drepturi, fara de care locuitorii de acolo ar ajunge proletari si peritori de foame, in special este vorba despre dreptul lemnaritului pentru foc, pentru nevoile economice si in deosebi pentru industria baieseasca sau a minelor.
Locuitorii din comunele muntene erau, pana in veacul al 17-lea, oameni libeir de orice iobagie sau servitute, aveau dreptul de proprietate si libera dispunere, ca persoane morale si comunitati, si ca particulari, fiecare cu mosia sa, - cum dovedesc diplomele primite dela principii Ardealului: Bethlen, Apafi si altii. Diplomele recunosc dreptul de proprietate in hotarele si padurile tinuturilor amintite, dar despre datorinte iobagesti nu se face nici cea mai mica pomenire. Pieile de vulpe, de miel, untul, casii (casurile) si boii, cari noi le dam la curtea acelor principi, locuitori in vecinul Balgrad (Alba Iulia), mai vartos cu ocaziunea inscaunarii lor in tronul tarii, nu erau nici de cat datii (daruri) iobagesti, ci numai honorarii omagiale, pentru aratarea supunerii inaintea lor ca a supremei potestati in patrie, si care datii tocmai asa se pofteau si dela nobilii si aristocratii tarii si se scoteau prin oamenii principilor, camarari numiti, mai rar si mai in putina, sau mai des si in mai mare masura, poate uneori cam dupa placul scotatorilor. Astfel de adunare a honorariilor pentru principi casuna (provoca) adeseori neplaceri. Abrudul, Rosia si Corna socotind a-si asigura starea lor – pe langa ofertul de un quatum de aur – isi castigara privilegiu dupa exemplul altor opide si municipii…
Abia dupa anul 1700 se ivesc in tinuturile muntene apusene spanii si provizorii comerciali sau fisco-dominaloi; si mai tarziu se arata urmele de robote si servitute iobageasca, si anume sub domnia imparatesei Maria Terezia. Atunci slujbasii camerali, sub cuvant ca reguleaza datorintele comunitatilor catra fisc, incepura a introduce sistema de robote si acolo; impusera pe locuitori la taxe rescumparatoare de robote “de un potor1) pe zi de lucrul cu mainile si de trei (potori) pe zi de lucrul cu boii, - din care apoi se sistemiza asa numita suma de taxe urbariale dominale de 2 fl(orini) 36 cr(eitari) si de 5 fl. 12 cr. pe an”.
Desi in 1776 s-a dat decret dela curtea din Viena ca locuitorii amintit sa se socoteasca de rascumparati cu taxele acestea de toate serviciile iobagesti si altceva sa nu li se mai ceara, totusi in anii urmatori oficialii camerali prin intrigi, siluiri, batai (100-150 de bete aplicate de fiecare om) si arestari ce se terminau cu moartea celor detinuti, au izbutit sa faca, din oamenii liberi pana la 1700, iobagi fiscali, despoiati de dreptul si de liberea dispozitie asupra averilor de orice fel: spanii sau oficialii camerali hotarau acum dupa plac si voie asupra lor.
Cu toata aceasta prigonire si paguba, aduse comunitatilor si particularilor, totusi lemnul de foc, de cladit si de baiesit nu li s-a luat: Abrudenii, Rosienii si Cornenii au avut totdeauna lemnaritul pentru minele lor scutit de orice taxa, - drept recunoscut si prin ordinatiunea tezaurica (No. 2108 din 27 Febr. 1817), cand deodata vine ordinatiunea comisiunii ministeriale din 1 Noembrie 1849 (incuviintata mai tarziu si de guvern) prin care se opreste intreg lemnaritul si se decide a se da numai sub conditie d’a se plati taxe, care an de an se urca in mod volnic. Scopul slujbasilor camerali a fost de-a pururea injugarea, asuprirea si starpirea noastra.
Partea covarsitoare a locuitorilor din comunele pomenite isi sustin viata cu lucrarea bailor (minelor) si cu producerea metalelor. Experienta arata ca viata, impreunata cu osteneli crunte in lucratul bailor, este nesigura si ca e mare multimea orfanilor si vaduvelor celor stricati si omorati in bai. Din aceasta cauza si pentru a indemna locuitorii sa imbratiseze munca minelor si producerea metalelor, lucratorii au avut din vechime mai multe scutinte si favorari, de exemplu: dela contributie, dela serviciul militar s.a., care insa acum toate au incetat.
Europa civilizata a sters in ultimii ani zecimile de piedici ce sugruma industria; iar la noi, in Muntii Apuseni, suntem supusi la toate greutatile si ni se ia lemnul, fara de care poporul nostru, in partea cea mai mare, este silit sa paraseasca maestria baiesitului pentru taxele arbitrare ce i se impun; iar dauna va fi nu numai a locuitorilor, ci si a statului. In restimp de 20 de ani se va afla ca mai mare deficit va avea statul, pe de zece ori decat venit din taxele padurilor, daca nu se cultiva baile.
Industria noastra baieseasca este apasata in vremea din urma si din partea Evreilor, cari se indreapta cu speculatiile in tinuturile noastre. Avuram ocazie, in restimp de doi ani, sa ne convingem despre intelepciunea legiuirii, care nu ierta Evreilor sa se aseze cu locuinta decat in departare de mai multe miluri (1 mil = 7,5 km), dela locurile tinuturilor aurifere, fara a mai vorbi ca Evreii nici acum n-au inundat tinuturile noastre decat ca mistuitori ai bucatelor asa de pretioase in munti, spre gatirea veninului fizic si moral al vinarsului (rachiului), si ca dansii culeg si speculeaza toate articolele de hrana din pietele noastre. Decat toate acestea, ni se fac daune mai mari din partea evreimii nu numai noua, prin inselaciune si prin cumpararea aurului, furat de unii lucratori baiesi, demoralizandu-i, ci in acelas timp Evreii insala si pagubesc erarul, caruia nu-i platesc zecime si alte foloase, ce se incaseaza dela locuitorii mosneni”.
Pe temeiul expus aici, memoriul cere sa se trimita o comisiune, care sa desluseasca dreptul muntenilor in chestiunea padurilor, izvorul de viata al poporului din locuri muntoase, iar pana la numirea si sosirea comisiunii, muntenii sa fie reasezati in dreptul lemnaritului pentru foc si pentru baisag (minerit) fara taxe, impuse pe cale arbitrara acelora, cari in fiecare an dau statului zeci de maji de aur si argint).
Dar guvernul, ca si imparatul, au ramas muti la documentatul memoriu al lui Balint.
Inimosul prefect popa Balint a incetat din viata, admirat ca erou si iubit ca om, in ziua de 16 Aprilie 1880. […] Note: 1)Se zice si potura, iar in Zarand potoroanca, moneda de arama de 4 creitari.
